vineri, 30 septembrie 2011

Polen de măr ori mac

Să nu devii hrana sufletului meu avid de bucuria înconjurătoare a ființei tale! Să fiu oarbă, să nu văd cum rezonezi cu nebănuitele acorduri scoase la suprafață din inima, poate părăsită din dorința de sprijin și de confort! Să fiu suficientă! Dar cum ar putea omul să fie așa, după ce te cunoaște? Aș vrea să nu-mi fi abandonat supremația, să dețin controlul. Dar cum să mai pot domina ceva, când vreau să mă las purtată în viață numai de senzații. Am crezut că am găsit armonia, iar instinctul meu e sincer. Mă învârt mereu ajungând de unde plec, parcă fără să realizez dacă s-a schimbat ceva, dacă sunt mai înțeleaptă sau dacă, doar mă prefac. Sunt convinsă că importanță și conținut nu are decât prezentul iar, dacă e așa, sunt oare ipocrită sperând un viitor oarecare? Sau poate e doar o sintagmă care mă scutește de responsabilități, disculpându-mă de orice vină ori abuz... Spiritul tău, rătăcitor și lacom de plăceri tăinuite în domenii neglijente așteptă, caută sau doar trăiește narcotizat persecuția amurgului tărăgănat. Spune-mi tu, Dumnezeule, când vântul bate respir polen de flori de măr ori mac? Mă seduci, mă transformi, mă furi, mă faci să văd un tezaur de iubire plămădită. Ești vocea conștiinței mele ce îmi șoptește esențe absurde, abandonate ale demonului meu indiferent. 



luni, 12 septembrie 2011

Numai dracii se blesteamă

Pe când stăteați aplecați, pe când admiram picturile murale, vechi de numai câțiva zeci de ani și atingeam literele gravate într-un lemn lucios care vroia să pară că e prezent din totdeauna, un om cu credință, slujitor al unei forțe de păcate iertătoare, aproape că își dădea duhul mai citind, mai vorbind din amintiri. Mă cuprinse o emoție căreia nu i-am găsit în cele câteva clipe de dominanță nicio explicație. Cuvintele ritualului răsunau, iar eu priveam imaginea, în ansamblul pe care mi-l oferea. Încerc să-mi dau seama ce anume m-a gădilat de am simțit emoția aia venită din pereți. Parcă mă strângea, presa fără nicio durere sau sentiment. Nu cred că era vreo energie nebănuită în încăperea luminată de culori artificiale reunite într-un candelabru voluminos suspendat aproape. Probabil influențele astea m-au surprins vulnerabilă, fiind o însușire pe care încerc să o păstrez cât mai proaspătă, dacă pot spune așa. Mi-am dat seama că nu sunt nici pentru și nici împotriva credințelor celorlale suflete înconjurătoare. O căldură, poate o roșeață în obraji și ochi aproape înlăcrimați, preț de câteva secunde, un fior tâmpit pe lângă brațe stătea să mă atingă. 

Prea repede rostit era textul, din cinci cuvinte probabil înțelegeam unul, iar ală mai mult îl ghiceam, de parcă ar fi fost vorbit în altă limbă din care știam doar câteva cuvinte, restul fiindu-mi complet necunoscute. N-am înțeles nimic, nici eu și, mai mult ca sigur, nici restul lumii, probabil nici răul căruia îi erau adresate. Cu toate astea, lumea se preface că vede atât de clar, când, de fapt nu privește nici măcar în jos.

Ca o coincidență, în stropeala lui cu apă sfințită pentru ca toți dracii să piară, să ardă, scum să se facă, iar cenușa lor să dispară odată cu vântul, deși eram în spatele tuturor, o picătură a ajuns pe obrazul stâng ca și când ochii ar fi trebuit lăsați să se exprime, emoția să curgă, fără nicio reprimare a trăirilor inexplicabile.

Cam așa...

luni, 5 septembrie 2011

Structură șubredă

În urmă cu puțin timp îmi propuneam un titlu "Structură șubredă". Pe atunci, știam exact la ce vreau să fac referire în momentul în care vor scrie. Între timp, am cam uitat. Totuși, cred că mă gândeam la structura mea ca fiind șubredă, în sensul că, deși cred că mi-ar plăcea stabilitatea, prezența șubrezimii îmi trezește senzații mai vii, mă pune în fața unor situații particulare, îmi oferă posibilitatea de a experimenta situații neașteptate, în fața cărora nu m-am mai aflat, provocându-mi frământări.

Din observațiile mele vagi, dar observații totuși, îmi dau seama din ce în ce mai tare că oamenilor chiar le place rutina, starea monotonă în care totul se desfășoară conform unui plan, cât de cât pus la punct. Iar atunci când ziua se petrece sub altă formă decât cea binecunoscută, oamenii se grăbesc să o catalogheze ca fiind, cum se spune "o zi ciudată". Astfel, ciudat înseamnă altfel decât normal, unde normal e majoritar, adică rutină. Nici măcar un pas nu mai e până la omul mecanic. Nicio analogie, și niciun strop de gândire nu am nevoie pentru a-mi da seama, că, de fapt, acestui om îi place să trăiască azi ce a trăit și ieri, iar tot ce se întâmplă altfel, pentru că îi dă bătăi de cap, îl deranjează, îl scoate din comun, îl pune în situații neprevăzute, iar lui, omului, nu îi place. Adică e un mecanism care funcționează doar după reguli impuse, iar noutatea i se pare a fi o ciudățenie și nu o experiență venită odată cu secunda următoare, adusă chiar de viață, care este altfel decât el credea că este.

Apoi apare plictisul, lipsa chefului de a face ce a facut și ieri. Nu-i așa că e simplu? Lucrurile astea simple, prea simple pentru a putea fi văzute și înțelese cât de cât, acționează indirect conștienței omului, făcându-l nefericit. El de fapt e trist din cauză că face mereu același lucru și, totodată, din cauză că nu face nimic nou, însă nu își dă seama că una și aceeași reacție provoacă suferința interioară.

Acum vreo patru-cinci ani, am trăit o perioadă, în care tot ce făceam era să aștept să vină weekend-ul pentru a merge în club. În timpul săptămânii mă plictiseam groaznic. Nu făceam nimic. Apoi a urmat o perioadă în care intrasem într-o rutină zilnică, care se rezuma la treburi casnice și internet și încă ceva, perioadă care m-a făcut să mă simt marginalizată. Mă marginalizasem singură. Iar ca o scăpare, mintea mea a crezut că e bine să facă o schimbare. Am mototolit manuscrisul ăla plictisitor, l-am aruncat la coș și mi-am pus pe hârtie noi reguli, pe care, ulterior, le-am încălcat desigur însă, în sensul bun. De atunci nu am mai trăit nicio zi în care să mă plictisesc. Mi-am creat anumie obiceiuri, dar îmbrățișez cu entuziasm tot ce apare. 

Nu știu dacă există vreo persoană care să facă exact ce-i place sau ce simte. Societatea ne îngrădește de la asemenea "extravaganțe" (așa se numesc, în anumite cercuri acțiunile ieșite din "tipare"!?).

Dacă ar fi să fac exact ce mi-ar plăcea ar însemna ca cei din jurul meu să conteze mult prea puțin, nimeni nu m-ar înțelege, nimeni nu m-ar sprijini, iar oamenii dragi mie ar suferi. Probabil aș suferi și eu, pentru că simplu nu ar fi. Aș mai simți și nevoia de confort, de întoarcere undeva. Nu aș avea unde. Dar/poate (scrierea mea nu e fermă, mereu există dar și poate, ceea ce face ca totul să fie incert) atunci îmi voi dori altceva. 

Teoretic îmi doresc să merg pe două căi paralele. Cred că numai combinarea lor mi-ar aduce satisfacție. Practic, iubire este și sunt mulțumită.



marți, 23 august 2011

Toamna vine sâmbăta

Am auzit că frumusetea ființei stă în pura armonie. Am mai auzit că ar fi un "ceas" undeva înăuntru înregistrând neîncetat orice stare a omului. Mecanismul asta nu functionează într-un singur sens. Adică nu doar captează emoții corelate evenimentelor naturale și mecanice, mai și transmite semnale, pe care mintea le ticluiește prin propiile capacități, rezultând percepții. Mai exact, nu doar captează, mai și oferă. Înregistrează continuu, chiar și fără voia individului, oferindu-i apoi ticăit-uri. Unii poate cred că e vorba de intuiție, premoniție ori vreo însușire paranormală...

Cert este că dacă ar fi iarnă mi-ar fi dor de vară. Dacă aș locui în nord, mi-aș dori să vin în centru. Dacă aș merge prin deșert aș vedea copaci și lacuri. Dorința omului e mereu opusă stării de fapt. În ideea asta, încerc să mă bucur de natura asta care există pur și simplu, de care beneficiez fără să fi oferit ceva la schimb. Încâlcit mi se strecoară poftele. 

Soare pe mine, dor nebun de vânt, frunze, soare blând, nori bogați de ploaie, haine cu nasturi, fulare pufoase. Printre crengi, printre perdele și-a făcut loc, ajungând pe perete sub nicio formă, culoarea. Mi-a ticăit a toamnă.

Pe atunci voi sta ghemuită sub pătura trasă dintr-un șifonier peste noapte, pe când te voi căuta să mă-nvelesc cu tine. Vei lipsi. Cu o pernă pusă pe cap voi reveni la visul fragmentat din vise. Pătrund în fantasticul prefăcut din amintiri proaspete. Zbor la fel cum zbor mereu. Mă trezesc, e sâmbătă.

miercuri, 17 august 2011

Pasaj de cutumă

Trăiesc chinul de a mă trezii odată cu "viața" neașteptând înălțarea.

După o noapte lungă în care te-am așteptat până în momentul somnului, drept să-ți spun, mă cam plictisisem. Într-un final am adormit, iar acum abia reușesc să îmi târăi pașii după mine. Până să uit că lipsești m-am uitat pe pereți și te-am tot văzut cum îți plimbai mâna pe pielea prea rece acum. Am apucat să dorm vreo cinci ore liniștiță. Doar atât mi-ai permis să mă odihnesc în noaptea asta, drept urmare mă simt epuizată și declar că n-am să-ți mai permit să mă obosești. Voi zdrobi orice tendință de imaginație.

Îmi vin în minte oamenii pe care i-am văzut la prima oră în biserică. Cu colivă, lumănări, vin, numai femei cu capul acoperit, desigur, venite să primească binecuvântare pentru bucate și să le împartă spre pomenirea celor morți. Eu nu pot să înțeleg asemenea tradiții. Cred că lumea e atât de slabă de suflet și iresponsabilă încât are nevoie de "ajutor", cel mai "ieftin" fiind din partea bisericii. În altă ordine de idei, preoții, îmbrăcați cu robe brodate cu fir de aur, rostesc cuvinte frumoase care ar trebui să aibă un clar impact asupra oamenilor, probabil. Ritualurile astea, pentru mine, nu sunt altceva decât un fel de tehnici de spălare a minții.
La un moment dat am să mă mărit, căci, deh.. cică așa se face. Nu știu exact dacă îmi doresc un document care să certifice statutul civil ori nu, și nici ceremoniale ale preaînalților îmbrăcați în catifea care, peste o sută de ani, vor deveni Sfinți și, peste încă câteva sute, vor intra într-un calendar electronic, nu-mi doresc. Până atunci va trebui să îmi disciplinez dorințele și să mă decid, decidem, atât eu cât și omul cu care mă "voi lega". Sunt sigură că ne vom strânge undeva pentru sărbătorirea uniunii, care va fi reprezentată de două inele pe degetele noastre. Cu verighetele sunt de acord. Reprezintă un simbol. Ador simbolurile. Deci petrecere vreau, inele vreau. Nu vreau ceremonie religioasă și mă gândesc serios, deși nu s-a pus problema nunții în familia mea, să desemnăm o cunoștință cu sarcina "vrăjitoriei". Își va formula un speech, mai amuzant, mai serios, plin de farmec. În urma rostirii lui vom fi legați pe viață. Și gata! Asta poate fi credința mea.

Ei bine, acum să văd câți mă considerați fără țigle pe casă și câți consideră că țiglele mele sunt străvezii.

vineri, 5 august 2011

Tăceri prevestitoare

Ritmul trudnic nu-mi dă fericirea de a-mi formula tăcerile...
S-au adunat 10 scrieri începute și neterminate. Să fie oare lipsa de inspirație de vină? Ideile mele nu îmi mai par interesante încât să le duc la un oarecare final? Oboseala? Anumite rigori pe care încerc să mi le impun, oricum vagi? Ori trăiesc un soi de transformare, nici ea limpede?

Cică-i miez de vară... Una inperceptibilă, de altfel. Un amestec de canicula cu ploi, vânt, praf, lumină mai multă decât pot suporta, oameni lihniți de traiul ăsta rutinar și alte alergii.
Parcă acum, dar numai acum în momentul în care scriu, îmi doresc să mă deranjeze ceva, să fiu supărată, dezamăgită sau să îmi doresc foarte mult ceva anume, numai pentru a abera linistită în voie. Nimic, absolut nimic. Deși multe adunate stau în așteptare. Chiar dacă sunt relativ singură, mă simt liniștită ca apa de la Bâlea Lac. Iar dorințele mele stau numai la un pas. Conștientă fiind că le pot preface în realitate, faptul că mâinile-mi sunt goale, nu mă supără. Parcă-s o trestie. Poate chiar din asta se compune fericirea mea banală, din nimic. Sau am început să fiu mulțumită doar cu ideea de posesie, lipsindu-mă prostesc de substanță în sine.

Noaptea schimbă sensul...

Am adormit, poate că am și visat, somnul s-a sfârșit, iar starea generală s-a schimbat radical. Cu alte cuvinte "m-am trezit cu fața la cearceaf". Chiar e rău să mă culc liniștită iar trezirea să mă găsească fără zâmbet. Întristarea vine dintr-o lipsă de elemente fundamentale, de care nimeni nu dispune concomitent. Aș fi putut să spun, până nu de mult, că aerul îmi e suficient pentru a experimenta viața. Acum, însă, realizez că nu-mi e deloc îndestulător elementul aer. Vreau și focul și apa. Am exclus pământul pentru că tind încă să cred că personalitatea mea poate să plutească în dezechilibru, fără să fie necesară o întoarcere către materia roditoare. În altă ordine de idei, am crezut că așa cum în apă pot identifica foc, la fel o pot face și în aer; m-am înșelat, nu în aerul meu.
Neînțelegerea tăcerilor nu-mi mai pare periculoasă.

Dacă ar fi să compar viața omului cu un cerc în mișcare, atunci aș vrea ca cercul meu să fie învârtit de mine, să exclud influența exterioară. Nu cer izolare și nici egoistă nu știu că sunt. Vreau numai o răsucire după bunul plac. De parcă aș cere o "extravaganță" așa dificil pare.
Am ajuns să mă simt exclusă din pacea care părea că mi se cuvine.
În fond, o dorință banală, comună. Fiecare vrea să fie ca el și sfârșește prin a face ca alții.
Și atunci care-i sensul?

De-o fi ea pe bune sau nu, nu voi afla prea curând.
În condițiile în care temperamentul meu nu dă semne să fie altfel decât mișcător, propun - "Structură șubredă"

Btw, am găsit timp pentru a-mi semăna răsadurile de busuioc. Sper să nu fie prea târziu. (joi)

vineri, 1 iulie 2011

Oare panica generează eficiență?

S-ar putea să scriu, în seara asta, câte ceva. Și voi scrie cu "caractere românești", și nu pentru că, altfel, limba română nu are sens, ci pentru că am nevoie să mă obișnuiesc în modul acesta. Sper să nu bat câmpiile, dar sper să iasă ceva simplu, cu obiect, mai puțin decât normal.

Pănă una alta, fug să-mi cumpăr tiramisu & wine.

M-am întors, destul de repede cu tiramisu, beer & fursecuri cu caise. Ciudată combinație, dar, clar, nu este nevoie să consum din fiecare, chiar acum.

Cu toate că mi-ar face deosebită placere să vorbesc despre job-ul râvnit sau despre bărbatul, atât de dorit, nu o voi face, din motive care țin, pur de faptul că îmi doresc, extrem, să vă spun ... două lucruri. Unul dintre ele, este evident mai important decât celelalt, dar m-am gândit eu să le leg cumva. Așadar, mâine seară nu ma voi duce la Jamiroquai pentru că, cea mai bună prietenă a mea (sună oarecum discriminator pentru celelalte, dar la fel le voi anunța și pe ele, la momentul...), se mărită. Eu, domnișoară de onoare, și chestia asta sună tipicar, (așa mă numesc și punct, fără comentarii) sunt panicată. Dacă nu știați, că atunci când am foarte multe lucruri de făcut într-un timp scurt, intru într-o stare, care mă consumă și îmi place în același timp, în care, tot ce se întâmplă în jurul meu mă face să ies din sărite. Nu cred că e târziu să aflți, chiar dacă, poate, nu interesează pe nimeni. Ei bine, motivul pentru care m-am decis să scriu, fix în seara asta pe blog, este simplu - vreau să gestionez situația asta de "criză" în care mă aflu, chiar făcând mai multe lucruri decât am în program. Pesemne că am reușit deja sau mai degrabă, certitudinea faptului o voi constata tocmai peste vreo 24 de ore.
Există, desigur, posibilitatea să fur mireasă și să o duc chiar la Jamiroquai. Asta ar însemna, ca evenimentul să se petreacă mai devreme decât trebuie, să o umplu de nisip, să fiu și eu plină de nisip și să împușc doi iepuri dintr-o lovitură, atât eu, cât și gașca răpitoare. Evident, nu o voi face. Sau cine știe?!

Cam atât am avut de spus, mă apuc de treabă.

Desertul e la rece!

Să nu cumva să uit, abia a plouat, iar plimbarea scurtă până la piață și înapoi, pășind pe praful, pe care, până nu cu mult timp în urmă îl respiram, mi-a adus aminte, de o parcurgere prin ploaie, pe straduțe străine. Am ocolit băltocile, cu toate că îmi venea să calc puternic în ele, iar poteca către piață, denivelată de rădăcinile plopilori vechi și boscheții păreau mai frumoși, mai saturați, parcă aveau ceva special, asa uzi cum erau. Dacă tensiunea nu-mi era în minte, sigur nu aș fi observat tristul decor, prefăcut acum în ceva special, și, totuși, ceva îmi plimba tot mintea în trecut, pe o altă potecă, într-un alt spațiu, către un timp cețos, pe o altă potecă.

E doar miez de noapte, nicio problemă! Au mai apărut diverse "chestii" în program, iar eu nici măcar pe cele anterioare nu le-am rezolvat. De regulă, astfel de situații tensionate, se dovedesc a fi productive. Cu siguranță, voi dormi ca atunci când dorm cu tine. 

sâmbătă, 11 iunie 2011

Nimic concret

Cand stau singura, gandesc, trec undeva...dincolo. Imi vine sa iti spun, dar ma abtin. Abtinerea asta nu tine de mine, e un fapt pe care incerc sa mi-l insusesc asociindu-l rabdarii, rabdare care, aproape ca imi lipseste in situatii importante. 

Odata m-ai tinut de mana intr-un fel vulcanic. 

Nu e mare lucru sa ma tina de mana un barbat, m-au tinut cativa, si e o senzatie obisnuita, nimic special, numai derma in atingere.
Deosebit a fost cand m-a luat de mana el, barbatul. Un detaliu neglijabil revine cand revine,  de dincolo, gandul la tine. Ma ia de mana si nu-mi mai da drumul, aproape ca si acum se incapataneaza sa ma tina nemilos. In momentul tinerii de mana, mintea se opreste, oricare alti factori externi nu mai exista, nu mai aud, simt numai vulcanul; erup foc si mai erup inca, diferit. Ii simt atingerea cuprinzatoare cum ma strange subtil acum, mai profund si nu-mi da drumul. Imi imprumuta sau imi restituie vitalitate. El stie ce mi-o da prin gestul lui, el stie gandurile pe care le are si tot ce simte in momentul asta, eu doar stiu ca simte bine.
Aproape coplesitoare cuvinte...

Uneori am un fel de premonitii, vad imagini prin ochii mintii; evident ca eu le inventez... Uneori le imbratisez cu zambet, alteori ma tem de ele. Explicatia psihologica ar fi ca imi doresc ca ceva anume sa se intample la un moment dat in timp si spatiu, dar, totodata nu sunt sigura ca vreau lucrul asta, astfel zambesc sau ma tem. 
Cred ca sunt in regula marturisind dezechilibrul meu, cred ca trebuie, insa, sa nu-i mai acord importanta si sa adopt partea predominanta, dar, la fel ca si pana acum, cea predominanta este cea pe care o fac eu sa fie asa, si mereu s-a petrecut astfel, si ...mereu nu am asteptat destul, gasind mereu "scapare".

Stiind ca totul este relativ, mi-e teama de mine atunci cand caut siguranta, mintea asta tampita ma face sa nu astept destul.

Intre timp, am invatat sa pun lucrurile in ordine, oarecum.

marți, 31 mai 2011

"O mare... Ce?"

Ma uit si eu la stiri din cand in cand, la cele de la ora 19, apoi mi se face greata si imi vine sa spun multe ... aceleasi multe care se precipita in mintea fiecaruia atunci cand asculta asemenea informatii. Mai bine nu le stii! Ipotetic traind: De ce sa nu vad eu un Cazino frumos peste vreo 3 ani? animat de lume buna, o faleza plina de oameni educati, lumini si masini frumoase sub cerul plin de stele bla bla bla. De ce sa nu ma bucur de imaginea pe care mi-o va oferi atunci aceasta frumoasa constructie, restaurata in ansamblul ei? Mai conteaza a cui este? Mai conteaza ce a fost odata? Mai conteaza cum a ajuns sa fie ce este? Mai conteaza de ce nu este a constantenilor si de ce banii pe care ii produce nu intra la bugetul local? Ne multumim cu taxele si vom fi recunoscatori ca cei care au putut face aceasta mare saramura au avut o "moneda de schimb"... nimic nu va mai conta atunci din ce conteaza acum. Mai bine ne bucuram numai de mare, atat cat mai exista, inca...


























  Si ma intreb oare de ce anumite persoane vor ca aceste informatii sa ajunga stiri? Eu cred ca cineva a tinut mortis ca aceasta propunere sa ajunga sa fie difuzata. Pana la urma, nu e nimic sigur, asa ca nu ma supar cand cineva... face publica o "solutie" probabila.

Voi lasa pamantul in urma

Intr-o zi voi lasa pamantul in urma, mai devreme sau mai tarziu. Ma va lasa si el pe mine, va va elibera si ma va primi cu caldura lui de mama mereu cand il voi lua din nou la talpa, oriunde, oricand. Mai bine, mai devreme, voi experimenta aventura ce o poate oferi, unui calator insetat, mega-constructia plutitoare catre nicaieri, aparent, si, totusi spre o directie precisa. Un drum...

Poate o fraza pe zi va fi suficient sa scriu, una scrisa cu patima sau vreun cuvant nou mie, vreo expresie citata interesanta, vreun portret rapid iar, la sfarsit de saptamana voi ajunge sa am un text numai bun de impartasit virtualului meu prieten. Sau poate, ca si acum, timp nu voi avea...


duminică, 8 mai 2011

Sunt pur si simplu cu tine, fericire!


O simt atat de puternic, persistenta, ma gadila si vibreaza in mine, mai exact in centrul meu. Nu e ceva ce poti forta sa fie! Fie e si o simti! Fie nu e! E vorba de pulsatia in buric. E pur si simplu in mine! Mi-a fost atat de dor de ea, incat nu imi pot imagina cum de am trait fara senzatia asta si voi face tot ce stiu si tot ce voi invata sa nu mai plece niciodata din buricul meu, o voi pastra si o voi ingriji cu mare atentie pentru ca vreau sa ramana mereu cel putin la fel de vie!

Au fost momente grele, fizic vorbind le simteam ca ma apasa pe cap, ca imi zdrobesc inima, iar unica ideea care ma ajuta sa trec peste clipele tampite, era ca "totul este trecator". Uneori, consideratia asta nu isi mai facea efectul asupra constientului si atunci imi spuneam ca "dupa ploaie, rasare soarele, apoi va ploua din nou". Ma linisteam un pic cu vorbele acestea din popor, vorbe care isi au si ele radacina in meditatii filosofice, cuvinte care nu trebuie luate ca atare, expresii care sunt, de fapt trunchiate din cugetari pretioase. Dar cand te doare rau capul, nu mai vezi imaginea de ansamblu, nu mai ai minte sa intelegi profunzimea lor si te complaci intr-un curs dependent. Deci, "totul e trecator" atunci cand se intampla in minte, insa atunci cand este vorba de un lucru subtil, nu din minte, nu de sub piele, ci de undeva de unde nu stii cu precizie, dar simti ca este de pretutindeni, atunci nu trece! 

In fine, a trecut furtuna, a plouat destul, a tunat si fulgerat si cerul tot acolo e, marea tot albastra, padurea tot vie a ramas si iata-ma fericita! Stiu ca va mai ploua uneori, stiu ca norii vor veni si vor pleca, stiu ca soarele nu moare, iar eu voi gusta fiecare situatie asa cum este, convinsa fiind ca fiecare fenomen care se va desfasura deasupra capului meu are insemnatatea lui, convinsa fiind ca fara existenta lor viata s-ar gasi in dezechilibru, convinsa fiind ca as putea sa fac o problema din asta sau as putea sa ma bucur si in sfarsit, convinsa fiind ca e obligatoriu sa aleg frumosul din haos!

Sunt obisita fizic, un pic numai si mi-ar placea sa dorm, insa energia fericirii e atat de persistenta. Am impresia ca nu sunt nimic altceva in afara de fericire, parca nu sunt carne si oase, parca nu am rauri de sange care curg prin mine, parca altceva mai mare imi umbla degetele pe tastatura, parca doar ma folosesc de ochi ca sa privesc. Esti pur si simplu cu mine, pura fericire! 

Dorm usor, respirand incet, senina, linistita, impacata! Si cum altfel as putea sa dorm cand ma gasesc cu capul pe un nor pufos, albicios, plutind in dansul lui cu norul tau prin zare, cu luna in stanga si soarele in dreapta...



miercuri, 4 mai 2011

Franturi blocate

De acolo de unde ceata e bucuroasa ca o iubesc, de unde griul ma mangaie pe fata, din linistea si misterul ei de atmosfera, eu formulez raspunsuri...

Odata "ne-am dezbracat de dragoste si ne-am imbracat cu frica, acum ma intorci pe dos si imi arati ca asta e fata mea". Cred ca am mai spus-o, dar imi place atat de mult si simt ca este intocmai asa. Dragul meu, am primit un "soc" zilele astea, fara atribut. Insasi existenta lui este mareata. Pot sa spun precum ABBA: I Do, I Do, I Do, I Do, I Do ! Ar fi simplu, dar nu chiar multumitor, asa ca mi se frunze vantul cu ceata, pe o margine de gand, evident! Intr-o atmosfera de liniste fac analogii, gasesc raspunsuri poate complicate, tipic mie.

Sunt lucruri la care nu ma gandesc decat atunci cand cineva deschide subtil o fereastra. Sunt lucruri pe care aproape orice femeie le-a simtit macar o data in viata, pe care numai ea le cunoste, de care ii e oarecum rusine, dar in acelasi timp acele sentimente ii confirma iubirea fata de el, unicul. Sunt fapte care se intampla fara voia mea, in afara contextului in care ma incadrez, care imi taie respiratia, ma ineaca cu cenusa, imi tulbura vazul, imi rastoarna universul creat din dorinta, ma cuprinde acelasi atac de friguri si ma trezesc pustie. Apoi apare razvratirea...

Si cam toate intamplarile traite sunt create de propria minte. E oarecum aiurea sa fiu intr-un anume fel prizoniera mintii mele, insa asa este: gandesc, ma incred in ganduri, le aplic in viata si ma gasesc transpusa in starea de fapt. Am increderea in ea, pe cuvant! Alte teorii spun ca numai in non minte regasesti armonia si poate ca asa si este. Daca stau sa judec, cele mai puternice trairi sunt cele legate de dragoste, de momentul in care fiecare secunda e scopul, de momentul despre care nu iti amintesti detalii, dar daca inchizi ochii poti simtii acele senzatii cu nimic confundabile. Mi-am imprietenit inima cu mintea si sunt fericita de rezultat, sunt mandra chiar de minunatia care a iesit la suprafata de prin subteranele constiintei. Este un moment notabil, acum stiu.

Ma gandesc la conceptul (un om drag mi-a explicat) ca, fiecare individ are niste chestii pe care crede ca le vrea la un anumit moment dat. Aceste lucruri se tot schimba asa la cativa ani, apoi omul isi shimba ideea despre ce vrea si implicit oamenii pe care ii apreciaza, pe care ii tine aproape, pe care ii iubeste. Mai tarziu, omul isi da seama, ca in toti anii acestia de existenta au fost cateva personaje la care a tinut in mod particular si constant. Ma bucur ca nu e nevoie sa imbatranesc ca sa imi dau seama de adevaratele valori ale vietii, altfel, aceasta particularitate mi s-ar fi parut amuzanta, pentru ca, probabil m-as fi trezit peste vreo 20 de ani, nefericita de situatia in care ma gasesc, nestiind ce am vrut de fapt sa fac in viata asta si cum sa imi hranesc sufletul cu bucurii.

Peste o bucata de timp, in care am si lasat viata sa se intample, am mai si facut cate ceva, am gandit, m-am imbolnavit cu capul, mi-am revenit, m-am imbolnavit din nou, mi-am dat seama ca totul este normal, ca nimic nu este intamplator, iar tot ce mi se intampla este perfect asa cum este. Chiar si sacrificul are gustul lui albastru, pana si lacrimile amare devin pline de bucurie... Ceva in mine s-a schimbat.

A venit vremea cand vad lucrurile in profunzimea lor, iar inima e pregatita sa puna totul in joc. Unii spun ca numai distanta da viata trairilor. Am impresia ca am stiut-o, parca dintotdeauna, si nu inteleg de ce am simtit neaparat nevoia de inca o confirmare sau poate am fost o persoana prea slaba. Nu vorbesc la intamplare, fac ordine in raul de ganduri, iar precizia nu este o calitate de-a mea, nici a vietii nu este...

Problema mea cea mai mare este sustinerea. Ma bucur ca o cunosc, astfel invat cum sa o intretin. I-am gasit aproximativ izvorul... E o poveste care nu conteaza acum. Poate ca sustinerea este una din cheile principale atunci cand vine vorba de parteneriate si nu poate, chiar este! Vreau sa stii ca staruiesti in mine precum o obsesie, insa esti atata dragoste cum putini au onoarea sa cunoasca. Vreau sa ma bucur cu tine, vreau sa plang de bucurie si necaz, vreau sa te las in pace cand ai nevoie sa te intalnesti cu tine. Vreau sa-ti inteleg intentiile si chiar sa avem polemici, vreau sa ma inveti lucruri si o multime de altele sa le invatam impreuna,  vreau chiar sa iti vad barba alba si tu pielea zbarcita, pentru ca viata e vesnica, insa corpul asta va merge intr-o buna zi la fier vechi. Vreau sa ne holbam la iarba si sa ratacim prin natura, vreau sa fii barbatul sa-mi spui pe ce strada e bine sa mergem, sa te contrazic, dar sa te urmez. Ahh, mai vreau ceva, sa iti gatesc, chiar de voi pune prea multa sare... 

Te cunosc, omule! Te cunosc putin, iar cand te voi cunoste putin mai mult, voi duce fericita bunatatea ta. Si mai vreau multe, sigur ca si tu vrei si e ok sa vrei, vrei, vrei. Am nevoie numai de sustinere! Vreau privirea cu nesfarsita dragoste, vreau numai ca viata sa isi regaseasca inflorirea, sa o pastrez si sa-mi parfumeze diminetile, chiar si cele mai geroase.

E adevarat ca ma gasesc intr-o situatie avantajoasa, multe oportunitati ma inconjoara, aparent in regula si grele, dar ele inseamna nimic pentru simplul fapt ca totul e mai frumos prin ochii tai, iar trairile prin tine sunt unice. Am multe de invatat, nu sunt perfecta, cunosc atat de putin, dar am atata energie. As fi ipocrita sa scriu numai despre polen si cat de buna sunt si cat as face si as drege, cat te iubesc si bla bla bla. Stiu ce simt, ce vreau si sunt recunoscatoare pentru ce este! Viata mereu a fost buna cu mine...



luni, 2 mai 2011

Franturi blocate

Alte franturi blocate. Atentie!!! Prin arhive...

Sa ma gandesc la tine? Sa nu ma gandesc la tine? Sa ma gandesc la tine...
Si ma gandesc la tine...Cand oare iti voi auzi vocea in soapta? Cand ma voi pierde in ochii tai limpezi? Cand ma vei lua din nou de mana? Si ma intreb, oare cand voi inceta sa readuc trecutul in prezent? Cand voi reusi sa fiu ca o oglinda goala?
Cand ma voi duce oriunde ma duce valul?
Ajuta-ma! Scapa-ma de ziua de ieri? Ajuta-ma sa dau uitarii!
Ajuta-ma sa te dau uitarii! Scapa-ma de umbra ta!
Vreau sa existe o reteta pentru tot ce sunt acum! Vreau sa nu te mai caut in fiecare barbat!

Cand m-am trezit langa el, pentru cateva secunde te cautam pe tine. Cu mintea, cu auzul, cu mirosul, cu pielea, e urat, ma simt urata, vreau sa nu te caut inconstienta. Esti prea mult pentru gandurile mele. Oare cat mai pot duce? Ce sa fac sa iti simt cat mai putin prezenta? Cat mai putin amintirea?
Spune-mi ca sunt bolnava cumva, spune-mi ca am o problema undeva in mintea asta de ieri, spune-mi ca te hartuiesc iubindu-te ca o nebuna, cu gandurile mele turbate cu tot, spune-mi ca sunt superficiala, lipsita de experienta, si ajuta-ma sa inteleg ca totul este trecator, chiar si sacrificiul...
Mi se pare grav ca vreau sa stii. Da! Vreau sa stii tot! Si nu stii tot, stii mai putin decat iti poti inchipui. Numai sa fii complet absent nu vreau, iti vreau fericirea dar nu absenta. Am impresia ca sunt in alta lume, una paralela cu a ta si numai datorita unei erori mecanice ne-am intalnit. Oare sa fie asa? Sau oare e numai organic?
Cum sar eu de la una la alta, uneori ma bucura pentru ca asa sar si de la o stare la alta, si, sincer, ma ajuta comportamentul asta nebunesc, altfel nu as rezista...nu ma pot concentra pe o singura idee, mai am de lucru in acest capitol, asta sunt, prea multe intrebari oarecum stupide. Cum iti spuneam...
Nu mai conteaza... ma oftic ca nu te-am pastrat cand ai fost aici, ma oftic ca nu pot sa te vad mai des si de aici toata nebunia mea.
Spune-mi sa nu iti mai scriu si poate ca ma voi chinui mai putin, cu toatea astea, vreau sa ma auzi, vreau sa imi simti sangele cum fierbe din ce in ce mai consistent in otrava, una adevarata ca un nectar in esenta. Da... e otrava dragostei, cea mai tare esenta, care ma omoara in viata. E frumos de ai cunoaste si tu macar o data ce cunosc eu.

Un fapt bun sau rau? Sigur din otrava asta se vor separa doua Oana, una cea pe care o stii, pe zi ce trece mai nebuna si una pe care nu o stii, cea misterioasa, cea care o va intari pe prima, cea care e rece si calda si fierbinte cand e gheata, goala cand de fapt e atat de plina, dar nu vezi...


sâmbătă, 30 aprilie 2011

Franturi blocate

Atat de goala incat gandurile nu au cuvinte, asa ca fericesc paginile cu franturi blocate.

...nu ma grabesc nici acum, dar sunt si eu om cu sentimente, poate mai sensibile decat ale tale si imi place sa stiu ce culoare si temperatura are apa in care ma scald...
...poate ca asa suntem noi sagetatorii, mai directi, gandim mai mult si cand e vorba de actiune suntem doar impulsivi sau poate difera de la caz la caz, nu ne gandim la consecinte, traim fie in prezent, fie in viitor...iar amintirile cele frumoase nu fac altceva decat sa intareasca convingerea unei "bune" decizii.
...indiferent daca voi face parte din acelasi film cu tine sau..., tu vei fi o referinta pentru viitorul meu. Esti iubire, esti tristete, este pace, dragoste, colorat si incolor, esti apa, esti infinit, esti armonie, ma voi gandi mereu cu nostalgie si iubire in suflet, ma voi multumi sa stiu ca existi si ca te-am cunoscut...si voi cauta in fiecare barbat ce va veni in viata mea bucatele din tine, pana atunci tu esti raul, fluviul, cascada, oceanul, ploaia, gheata, oglinda, esti viata... de ce? nu cunosc cuvinte care sa exemplifice de ce...pentru linistea care ma definea cand eram langa tine, pentru caldura ta si tot ce simteam cand adormeam, pentru toate povestile, pentru toate lucrurile grozave pe care le faci cu pasiune, pentru felul in care vorbesti, pentru felul in care gusti din viata, pentru...
...pentru ochii tai aproape transparenti, pentru ca esti natural si chiar spontan, pentru ca razi si raziezi bucurie, pentru ca imi pari relaxat in cursul existentei, pentru ca esti calator, pentru dragostea cu tine, pentru simtamantul "ala" pe care il aveam cand erai parte din mine,..., doream, pentru ca simteam o concordanta perfecta a emotiilor, pentru felul cum privesti, ma privesti, pentru modul in care tresari, pentru cum ma tii in brate, pentru...multe...cum..., pentru ambitiile tale sau idealuri.
...dar poate numai eu.

...am inceput nu doar sa vad, si nu, nu vreau sa cred ca tarziu are vreo conotatie in franturile blocate.
Acum privesc!

miercuri, 20 aprilie 2011

O abordare dulce

Inainte de sarbatori toata lumea se invarte haotic prin magazine, cauta sa isi umple frigiderele pentru masa festiva care va avea loc. Sigur ca asta e un detaliu pe cat de real, pe atat de romanesc, dar asa se intampla, astea sunt prioritatile, sa se faca curatenie in casa si sa fie mancare multa.

Tu nu ai fost unul dintre ei, nu aveai un carucior atat de mare, probabil ca esti singur sau probabil altcineva se va preocupa de gatit si musafiri, la tine in familie. Cert e ca ai vrut sa ma agati. Ce fel suna?!? Ai venit cu doua ciocolate la mine, in timp ca alegeam un vin (adica eu cu vinul, tu cu ciocolata - nu suna rau pana acum..hahah)  si m-ai nimerit, ambele erau pe gustul meu, ti-am raspuns care imi place mai mult dintre cele doua, apoi m-ai invitat sa bem o cafea, dupa ce terminam de facut cumparaturile. Aproximativ doua secunde a gandit mintea mea nedumerita de context, pentru a-ti raspunde. Sincera sa fiu, daca simteam o sclipire in ochii tai, acceptam, nu pentru modul inedit in care m-ai abordat, ci pentru faptul ca te-ai prezentat cu doua ciocolate pe gustul meu, m-ai nimerit, ce sa mai... 

Poate e o metoda care functioneaza, poate e o metoda pe care ai mai folosit-o sau nu, insa nimeni nu m-a abordat pana acum cu o metoda atat de dulce, asta m-a facut sa zambesc si sa ignor si mai mult aglomeratia si traficul de carucioare. 

Intamplarea a facut sa uit sa cumpar ceva, iar dupa ce mi-am lasat cumparaturile in masina, m-am intors in magazin. Probabil ca nu a fost o simpla intamplare, poate in gandul tau, iti doreai foarte mult sa ma reintalnesti si poate si gandul meu la cele doua ciocolate negre, a facut sa ne aduca impreuna din nou, intr-un timp atat de scurt.

Mi-ai spus ca esti medic si unde te gasesc, daca ma razgandesc. ...Ai fost politicos, m-ai facut sa inteleg  ca nu intentionezi mai mult decat iti permit si m-ai rugat sa primesc ciocolata pe care o cumparasei, dupa ce eu am ales-o. Am acceptat-o. Dragut din partea ta. Poate data viitoare vei intreba pe cineva care va simti o sclipire in ochii tai. Sper sa salvezi cat mai multe vieti!

Sclipirea pe care o vad este in ochii altui barbat!

Urmeaza invitatia la o inghetata, abia astept!

joi, 14 aprilie 2011

Demonul meu si mine

Scotocind in liniste,
Sunt un demon cand sangele se scurge prin trestii prea tinere, poate prea tinere pentru euforia mea.
De mult stiu curtenitorul somnoros care, in plina zi, cautand instinctiv, isi lasa capul usor sa atinga pe pantece, sa puna capul cat mai comod, sa-i fie goana, sa-i fie potop, sa-i fie ireal, liniste!
Un confort cautat de omenire prin fenomenele psihice ale constiintei, deruland cu spaima inainte.
Stau si nu spun nimic, stau.
Vise am, nu am.
Asist pentru pustia bucurie de a fi prezent.
Clocotul asta zapacit ma gadila perpetuu, coboara, urca, se stabilizeaza la anumite nivele ale sensurilor neintelese, necontrolate, care mi-au distrus si frica si m-au stapanit cu totul.
Am incercat sa fug, apoi am vrut chiar sa-l subjug, sa detin controlul curtenitorului insetat poate de viata si mai putin de somn acum.
Nu cedez, nu e o maniera de-a mea sa ma dau la o parte, nu aici.
Pot sa nu il ascult, sa il ignor, sa il tolerez, pana la urma ma obisnuiesc cu el, nu il condamn deloc, chiar ma hotarasc ca e parte din mine, impreuna cu el simt linistea intunericul, iar lipsa lui m-ar marca.
O constructie se inalta din jocuri de semne care-ti condimenteaza restul cotidian ordinar.
Exista.
Da.
Premiul.
Mai e si salcia veche pe marginea statorniciei tale si nu obosesc deloc sa urmaresc spectrul scanteietor care se tot intoarce din obscuritatea ta.
In nesomn se arata un fel de aureola deloc comuna, aproape ca nu apartine cuiva, dar te prinde uluitor, cand vreau... faci valuri, dansez in vant.
Si apare visul asta deconcertant care ma duce cu gandul la o vointa ratacita printre fire de iarba mai vie ca apa si-mi propune o fericire calma, dar violenta in acelasi timp, ucigatoare de eu, nu de mine...



luni, 4 aprilie 2011

Primarie, politie si disco-bar rosu carmin sau fucsia?

Mi-am gasit putin timp sa va arat si voua ce minunatii exista in localitatea Lumina, din Constanta. 

Am fost astazi in Lumina ca sa platesc niste taxe, fix la primarie. Stiam unde se afla institutia aceasta, dar chiar daca nu as fi stiut nu aveam cum sa trec pe langa ea si sa nu o observ, mai mult decat atat s-a facut lumina in fata ochilor si m-a izbit atat de tare incat mi-a intrat in cap ca tara asta este locuita de oameni cu tigla rosie pe case si ferestre albastre. 

In mod indiferent ar trebui sa nu imi bat capul, sa imi vad de viata mea, iar universul meu sa fie limitat, facand abstractie de ceea ce ma inconjoara. Sa nu imi pese atunci cand ies din casa de ceea ce vad, pana la urma ochii sunt pentru lucruri mai serioase, poate pentru a privi alti ochi si a vedea sufletul, pe care oricum nu il vedem... In fine, primarie rosu carmin sau fucsia, asemenea si politia si disco-barul, o culoare moderna. Daca primarul expune un asa exemplu, ce pretentii sa mai aveam de la cetateni? Nu mai avem. Si nici casele lor oranj nu ne mai deranjeaza deloc, aproape ca sunt albe, in comparatie cu acest rosu. 

Am pozat primaria, cu telefonul mobil si la fel si un tomberon de gunoi pus la vanzare intre doua glastre din ciment de flori. Apoi m-am urcat in masina si mi-am vazut de drum. Interesant este ca in oglinda retrovizoare mi-au aparut doi indivizi bine imbracati in fata primariei si ba se uitau la mine, ba la tomberon. Nu stiu ce sa spun...Atunci nu mai spun nimic. 



  

  Aspect ingrijit, nimic de spus.
  Mie imi plac culorie, lumea e frumoasa colorata, dar asa Nu.

joi, 31 martie 2011

Cafeaua creaza cosmaruri

Bataile astea doua, ritmice, neincetate din fericire, ma deranjeaza. Nu stiu cum sa-ti spun dar, as vrea sa nu o mai aud, e ca scrajnetul unui creion care deseneaza pe hartie un cerc din doua bucati sau o inima, tot din doua miscari, practic a doua miscare o continua pe prima si o anticipeaza pe urmatoarea, tot prima. Hai,  bine... am sa le numar, poate in felul asta voi adormi: 1, 2, 1, 2, 1, doi, tic tuc, tic, tuc, tic, toc...pe nabia!!! Ma deranjeaza sa imi aud inima cum bate, parca imi zguduie si perna si tot patul, iar mintea mea nu amorteste cu o repetitie banala, nu acum.
Ma intorc, imi schimb pozitia, imi pun capul pe perna pe care de regula o iau in brate. Nu imi place, ma intorc pe partea cealalta. Da, cel putin aici nu imi mai aud inima, dar sunt alte sunete care si-au facut loc pana la urechea mea: un vecin care trage apa, un tir care rataceste dupa miezul nopti, el stie de ce... Am sa incep sa numar oi? Oare? Mmmm, n-am chef de asa ceva, vreau numai sa dorm. OK, imi numar respiratia. Nuuuuu nu e bine, acum in loc de 1, 2, numar 1, 2, 3, 4, o alta stupiditate, mai ales ca nu stiu cum sa o fac, de altfel am citit ca e o tehnica de meditatie.
Ma dezvelesc, ma zvarcolesc, traspir de nervi mai mult ca nu pot adormi si ma gandesc cum sa fac sa adorm... si toata tampenia asta din ce cauza??? Abia mi-am reglat, ca sa spun asa, programul de somn, am avut nevoie de zece zile de somn intr-un pat cu un bebelus, si acum ce anume imi strica confortul acesta?  Mi se pare cea mai mare pierdere de timp, sa stau in pat si sa ma chinui sa adorm. Dar nu am ce face, maine trebuie sa ma trezesc devreme, sa ma duc la un laborator de analize, deci, dormi!!! 
Hai sa ma gandesc la ceva frumos, sper ca functioneaza macar de data asta. Ceva frumos, ceva frumos, ceva frumos...sa vedem... sa fie mare (la mine tot ce e frumos se leaga de mare, de munte mare, copac mare, campie mare), si e ceata, pai clar este si la propriu si la mine in minte si chiar imi place ceata. E si o banca in fata marii, goala, din lemn, verde. De ce vad o banca si nu un scaun? Sunt o ciudata! Poate. Nuuu, sigur esti!! Dar tu cine esti de vii acum si te dai asa de sigur prin mintea mea, despre felul in care sunt eu? Aaah, taci! In concluzie vorbesti numai cand vreau eu. Bun! Esti inventia mea, "prietenul meu imaginar" si esti de gen masculin?? Mai tu nu cumva esti latura mea masculina si te pomenesti ca impreuna formam intregul?? Hai ca iti pierzi mintile fetito, mai bine dormi, ca ma uit eu la tine cum o faci, stai linistita.

Da, mi-am amintit, am baut o cafea pe la ora patru dupa amiaza. O cafea nu prea buna, un expresso cu pastila, mai buna e cafeaua la ibric, dar mi-a cerut-o organismul dupa un pranz tarziu la tatal meu, unul romanesc de altfel, iar ca sa pot rezista la cursuri pana la opt seara mi-am permis rasfatul unei cafele, am crezut eu ca e rasfat... Uite cat trag acum ca sa adorm si nu pot...

Un somn agitat. Am visat cum se sparsese o vitrina imensa intr-o incapere cu mai multe persoane. Trei cioburi, de fapt trei bucati zdravene de geam le aveam infipte in corp, doua eram mai mici, dar unul abia ca l-am putut tine cu doua maini atunci cand mi l-am scos. Nu am simtit nicio durere, dar sa ma uit, ca intr-un film, la corpul meu strapuns de bucati de geam, a fost un cosmar... din cauza unei cafele. Probabil ca si o reclama la niste chipsuri a avut o oarecare contributie, prin inconstient, la groaza mea: un tip a spart un automat de chipsuri cu un glob de sticla, iar cioburi au sarit peste tot...

miercuri, 30 martie 2011

Vreme buna de somn

Vremea asta nu face altceva decat sa ma trimita inapoi in pat si sa nu-mi para rau ca nu ies din casa. E ceata si ploua, o atmosfera incarcata de fenomene perfecte si incarcata cu tristete. Parca toti oamenii din lume si-au trimis in cer necazurile si le-au aruncat de acolo asupra orasului, iar in caderea lor s-au transformat in particule care vin si apasa acum pe tot ce gasec in cale. Asa ca mai bine stau in pat, in casa, macar pana dupa pranz cand, vreau nu vreau sunt nevoita sa ies afara. 
Poate imi voi lua umbrela, macar sa fac o nota discordanta, sa privesc tot griul asta care cade cu dispret, sa-i arat ca umbrela mea ma face sa zambesc, ma ajuta sa ma simt bine, iar daca ma uit prin ea catre cer, nu vad altceva decat culori. Poate se va simti jignita vremea in vreun fel cand va vedea ca nu am o umbrela neagra sau maro, nici verde macar, am una multicolora, si poate, pentru faptul ca nu am tinut sa ma asortez cu tristul gri de afara, poate va da soare, numai sa-mi inchid eu umbrela...
Cand poate fi somnul mai bun decat atunci cand ploua si e ceata? Poate numai cand organismul e full de oboseala, dar nu e cazul meu. Asa ca mai visez un pic, frumos, printre trei perne moi si poate cand ma trezesc va povestesc cum sub umbrela mea,  eram doi. Doi cai frumosi.

sâmbătă, 26 martie 2011

Nu traim ca sa mancam, dar ne place

M-am intors dintr-o calatorie scurta din Italia. Nepotelul meu a implinit un anisor de viata, i-am taiat motul - sunt si nasica lui, mi-am intalnit mama, pe care nu o mai vazusem de vreo 8 luni, si am petrecut cateva zile pline cu sora mea.

Am fost de multe ori in Italia, prima data nici nu implinisem 18 ani, pe vremea cand trebuia sa te duci la aeroport cu un dosar plin de documente. Pana acum mi-a placut Italia, mi-au placut oamenii pe care i-am cunoscut, dar nu ma atragea intr-un mod particular tara aceasta. Cred ca din acest motiv nu m-am mutat pana acum acolo. De data aceasta am vizitat orasele mai mici ca Reggio Emilia sau Parma si am  ramas mai mult decat incantata. Arhitectura e diferita de cea din Milano sau Venetia, strazile inguste, oamenii parca mai vioi, clima mai blanda, chiar daca nu e mare. Atractia aceasta se datoreaza si pasiunii mele fata de latura gastronomica a vietii. Mananc altfel, gust altfel, sunt mai interesata de ceea ce contine mancarea si nu numai de gustul ei in ansamblu. 
De ziua lui Mathias, am fost impreuna cu familia sa mancam intr-un restaurant de familie, in care pastele se fac cu mana, asa cum au invatat de la bunicii lor. Am condus cam 45 de minute pana acolo, dar a meritat. Poate ca stiti ca regiunile Parma, Emilia si Romagna sunt cele mai renumite in gastronomie, sigur aici nu intra si pestele la fel ca in alte regiuni. Imi pare rau ca nu mai tin minte numele Osteriei in care am mancat. Ca sa va puteti face o idee despre cat de mult le pasa italienilor de mancare va spun ca in aceasta osterie vin oameni sa manance si din parti mai indepartate. In fata restaurantului erau parcate vreo 7-8 Harley Davidson de mi-a picat fata cat de frumoas aratau, niste bijuterii pe doua roti. Sigur ca oamenii acestia au venit de la o distanta mare si pentru a se bucura de motoarele lor, de vremea frumoasa, si totusi au ales aceasta Osterie care nu era scumpa, dintr-un sat parca uitat de lume. Am mancat mult, bun de nu pot descrie in cuvinte si ieftin. Nu stiu toate denumirile mancarurilor, dar la antipasto au fost 3 platouri mari cu proschiuto, mai multe feluri de salam si paine fripta in ulei, specifica zonei. Primul fel m-a impresionat de imi vinea sa ma duc la bucatareasa si sa ii spun ca lucrez gratis pentru ea numai sa ma invete si pe mine cum face pastele astea asa de perfecte. Vreo 3 feluri de ravioli si tortellini umpluti cu carne de mistret, carne de curcan, anghinare, ciuperci si clar in sos de unt si parmezan, cu ulei de masline pe deasupra. Felul principal a fost mai simplu, carne de miel la gratar, rata si coaste de porc la cuptor, cu salata de toate felurile. Cred ca a mai fost ceva dar nu imi mai aduc aminte. Oricum toata afacearea asta, plus apa si vin, a costat cam 27 de euro de persoana.  Asta inseamna sa mananci ifetin si bun de iti vei aminti toata viata. 

In urma acestei experiente culinare, practic minore, ma gandesc cu bagare de seama daca sa ma mut in Italia si sa fac scoala de bucatari. E o meserie frumoasa, pentru cineva pentru care ceea ce mananca este important. Poate ca veti spune ca "nu traim ca sa mancam, ci mancam ca sa traim", dar sa fim seriosi, asta cred ca se refera la cantitate, nu la calitate - sigur ca lumea in care traim nu ofera sanse egale si sunt  atatia oameni sarmani, dar asta o alta trista poveste. Am aflat ca un bucatar bun nu prea are timp pentru el insusi, familie etc. Munceste de dimineata pentru a pregatii pranzul, apoi are cateva ore libere si dupa pranz vine iar la munca, pentru cina, pana la miezul noptii. Deci, trebuie sa ma gandesc bine...

Dupa masa s-a baut cafeaua, s-a dicutat politica, timp in care eu m-am plimbat cu copilul, prin sat. Ne-am intors in zona noastra si aproape ca era seara, dar destul de devreme pentru iesit in baruri, asta nu ne-a impiedicat sa facem un tur al pub-urilor cu copilul, sa fie ziua lui completa. M-a uimit sa vad ca nu era singurul micut la ora aceea in bar cu parintii, dar era cel mai mic. 

vineri, 25 martie 2011

Rozmarinul

Am gasit o planta de rozmarin imensa, pentru mine. De curand am inceput sa descopar plantele aromatice cu mai mult curaj. Ma minuneaza, chiar ma vad a fi pasionata de ele intr-un oarecare viitor. Mi-am si cumparat o plantuta chiar astazi si abia astept sa o folosesc. O mai ating din cand in cand si in felul acesta mirosul asta ma va obseda mai groaznic. Asa de mult imi place. Sper ca intr-o buna zi sa am si eu intr-o draguta curte o asa planta. 



duminică, 13 martie 2011

Aici mi-ar placea sa traiesc

Cum e sa deschizi ochii si sa vezi albastru, alb si flori? Minunat! Daca as locui aici, m-as bucura tare de orasele aglomerate, in vacanta. Ca sa va faceti si voi o imagine a locului in care mi-ar placea sa traisc. Sa am marea aproape, o casa alba cu balcoane mici, mari pline de flori, drumuri inguste si oameni veseli. Casa mi-ar placea sa fie asa :


Nu m-ar deranja nici daca ar arata asa


Usa de la intrare sa fie colorata. 


Cu obloane la geamuri, cam asa...


Umbrele in balcon

Sa am asa un shop


Sa ma plimb pe strazile inguste, cand e sarbatoare...


Sa fie mare!

Sa fie pace!

Operatiune grea! Valiza usoara!

Urasc sa imi fac valiza! Iubesc sa calatoresc! 
In ultimul timp de placere, mai de mult, de nevoie, insa mereu am urat sa-mi fac valiza, sa stau sa cotrobai prin sifonier si in functie de cate zile stau, de unde ma duc, cum e vremea etc, sa culeg cateva hainute. Adica un pic din toate. Mi se pare greu. Da! E greu! Intotdeauna uit ceva sau iau ceva ce nu am nevoie si imi pare rau ca nu am luat altceva. Cred ca nu sunt eu singura careia i se pare grea aceasta operatiune si ma bucur daca si voua va e greu. haha!

De data asta e mult mai grav. Am bilet low cost la BlueAir si vorba romanului, cat dai atata face. Ca sa ma intelegeti mai bine am voie sa imi iau 7 kg bagaj de mana si 3 kg laptop. Pentru bagaj la cala trebuie sa platesc 15E acum sau direct in aeroport 30E pe cursa. Iar ca lucrurile sa fie minunate nici nu reusesc sa fac check-in online. Nu oi fi eu atat de desteapta,dar nici vreo filosofie nu e. Au mai incercat sa il faca pentru mine inca doua persoane si nu au reusit, asta inseamna inca 10 E platiti in aeroport.

Una peste alta, daca trag linie si adun tot ies mai ieftin cu low cost, asa ca merita. Totusi imi voi face un bagaj un pic mai greu si voi incerca sa nu il iau in avion. Ramane de vazut ce se va intampla. Imi asum riscul!

Ahhh, sa nu uit. Numarul lor de informatii nu e gratuit. Vrei informatii - platesti informatii. Asadar, 0,60 eurocenti pe minut si iti mai baga si apel in asteptare, oferte si alte maruntisuri.

sâmbătă, 12 martie 2011

Oracolul

Cei mai frumosi ani pentru mine au fost cei din ultimele clase de liceu. Alte persoane vorbesc despre anii de studentie a fi cei mai frumosi, plini de aventuri si situatii interesante. Daca o intreb pe bunica e posibil sa imi povesteasca despre anii in care mama si matusa mea erau micute. Cu toate acestea, anii despre care singura nu imi amintesc foarte multe, dar anii cei mai inocenti si totodata anii in care totul parea a fi posibil, cei in care "stiam" ce vrem sa devenim, au fost anii din scoala generala, mai exact, clasele V-VIII. De pe atunci am inceput sa invat sa spun NU.

Aseara am avut "reuniune" de clasa. De fapt, ne-am intalnit numai vreo 10 colegi, intr-un bar si am stat la povesti si barfe despre noi si cei absenti. A fost o intamplare emotionanta, la inceput. Nu-i mai vazusem pe majoritatea de 12 ani, iar despre unii dintre ei, pot spune ca nu-i mai recunosteam daca ii intalneam pe strada. Ne-am schimbat, ne-am maturizat, am calatorit, luam parte la viata asa cum e ea. Am ascultat povesti interesante, am glumit, am barfit. 

Una dintre colege a avut o surpriza pentru noi. A adus cu ea un Oracol din clasa a VIII-a. Foarte amuzant si in acelasi timp un pic jenant. Acest Oracol este un caiet cu un fel de chestionar, cu privire la gusturile muzicale, viata "personala", film etc. Am ras mult si cu pofta cand am vazut cum am raspuns noi la intrebari de genul "Esti in pas cu moda?" sau "Cum ii atragi atentia unei persoane pe care o placi?" (cam asa). 

A fost un obicei frumos, pe care si noi l-am mostenit de la fratii nostri si ma gandesc, oare copii din ziua de astazi mai fac Oracole? sau oare exista pe internet vreo aplicatie asemanatoare? Pentru noi la vremea aceea Oracolul era un "must have" si era atat de emotionant sa urmarim cum au raspuns ceilalti la intrebarile noastre. 

vineri, 11 martie 2011

Brosa Laura

Uite ca am inceput sa dau nume broselor. Pe sora mea o cheama Laura, iar aceasta brosa este facuta special pentru ea. Ma bucur daca va place!

joi, 10 martie 2011

Ce-a ajuns 8 martie...

Probabil ca ar trebui sa ma documentez putin inainte sa incep sa scriu despre obiceiurile care ne inunda de 8 martie. Nu am facut-o, pentru ca vreau doar sa imi exprin dezgustul cu privire la ce a ajuns ziua asta.

Mi-ar fi placut sa petrec cu mamica, matusa si sora mea intr-un restaurant, sa barfim, ca intre fete, atat cat se poate si sa bem ceva vin scump. Apoi sa venim acasa, sa dormim, iar dimineata sa mancam niste mucenici buni de casa. E o dorinta pe cat de mica pe atat de mare, mai ales acum, cand suntem despartite de spatiu.
Ce am facut eu de 8 martie? Mi-am facut singura cadou, am incercat sa fac mucenici si cam atat.

Ma enerveaza si ma dezgusta fenomenul streeptease masculin. Deja au aparut pe internet, pe paginile retelelor de socializare imagini cu barbati imbracati in politisti, bucatari sau egipteni, care, apoi apar dezbracati pe langa doamne de toate varstele. Mi-as dori sa stiu macar, cum poate sa iti placa asa ceva. Imi doresc sa stiu cum de pot posta astfel de poze si ce Dumnezeu le indeamna sa participe la un astfel de "show". Probabil ca nu voi afla niciodata, decat atunci cand si mintea, care o mai am, ma va lasa, mecanismul isi va schimba modul de functionare si voi fi data peste cap, de voi fi oricine altcineva, dar nu eu.

Ma enerveaza ca femeile acestea merg si platesc pentru asa ceva, nici nu stiu cum as putea sa o numesc, dar pe bune ca mai bine ar plati pentru mai mult, decat pentru un simplu dans al barbatilor care incearca sa fie senzuali purtand chilotei de femeie.
Ma enerveaza ca din Ziua Femeii, femeile prefera sa se distreze intr-un astfel de fel. Nu vreau sa le inteleg, nici nu ma afecteaza treaba asta, numai ma enervez pe moment. Sigur ca fiecare e liber sa isi satisfaca propriile placeri in felul lui si, poate, pentru ele este placut, iar atunci eu chiar ca ma enervez, chiar si pentru putin, degeaba.

Nu imi plac barbatii astia, de fapt, nu imi place sa ii privesc, poate in viata lor de zi cu zi, arata mai barbati decat "pe scena". Mi-ar placea mai degraba sa ma duc sa privesc un streeptease cu femei, un dans de bun gust la bara, nu sa se dezbrace pana la piele sau un dans oriental. Nu, nu spun ca imi plac femeile hahaha!!! Nu vreau sa fiu inteleasa gresit. Insa barbatul, trebuie sa fie barbat, asa am invatat, iar dansul si aratarea muschilor, ca si cand ar reprezenta barbatia, ma dezgusta.

In concluzie, ma enerveaza ce a devenit 8 martie: club plin de femei, femei danseaza cu femei, femei se uita la niste muschi, femei puse pe jos sau pe pereti, femei...etc. Mi se pare ca femeile astea se pedepsesc intr-un fel, mi se pare un act de violenta la adresa feminitatii lor, parca vor sa demonstreze ceva ce nici ele nu stiu si oricum nu le iese.

Si apoi se plang ca nu au fost impresionate, ca nu le-a placut sau ca se asteptau la altceva...
Oricum, femeia e greu de inteles!

marți, 8 martie 2011

Mucenici - esec

Cand nu are cine sa iti faca mucenici, fie mananci pe la rude, prin vecini, fie iti faci. Eu am ales sa imi fac. Am cautat o reteta pe internet si m-am apucat de treaba. Mi-am spus ca am gatit eu retete mai complicate si sa nu fac mucenici?! 
Cel mai mult mi-a placut sa sparg nucile. Mi s-a parut o operatiune rustica. Am pus o punga pe jos, iar cu ciocanul pentru carne am lovit, una cate una, nucile asezate pe o piatra de prin oarece rau culeasa.
Mucenicii au iesit bunuti, dar nu va recomand varianta mea, intrucat nu am respectat reteta si, mai mult decat atat, nu am respectat nici instructiunile de fierbere a mucenicilor de pe eticheta. Trebuia sa ii fi lasat la inmuiat vreo 2 ore in apa rece, insa eu am citit prea tarziu aceasta pretioasa informatie. Rezultatul a fost unul gustos, dar nu si estetic. Sper sa va bucure macar un pic poza cu nucile, iar reteta de mucenici in felul meu, la anul.

vineri, 25 februarie 2011

Am urmat vocea...

Cand vei cunoaste ca nu am zabovid aranjandu-mi ideile in grupuri, tragand concluzii ori analizand pana la luarea unei decizii, ma voi simti mai bine. Crede! sau cum vrei tu...


In zilele acelea nimic important in afara de planuri nu faceam. Stateam asteptand sa-mi dai un semn, vroiam sa iti disting chemarea dintre celelalte voci, vroiam sa apari, sa te aud, sa te vad cu ochii mei.

Ai crescut dintr-o samanta plantata in urma cu cativa ani, fara sa ai nevoie de grija mea, fara sa-ti vorbesc si, totusi, dorinta ta de mine ti-a dat putere sa razbati, sa iesi din sambure si sa nu incetezi sa speri la mine. Sigur ca ai avut momente in care aproape devesisem o fantasma, dar o lupta se dadea in interiorul tau mereu cand, nu mai stiai daca macar exist. Apoi reveneai la visarea ta de dincolo si credeai din nou ca sunt reala.

Te-am acceptat si m-am suit in primul tren cu speranta ca e bine, nimic nu aveam de pierdut, intalneam macar o noua experienta, urmam o voce interioara, unica proeminenta. Nu am putut face abstractie de prezenta ei, intrucat stiam ca e singura care conta si se auzea atat de tare. Au fost multe calatorii pana la aceasta, care acum imi par ireale, poate insasi trecutul e ireal, iar ceea ce conteaza este doar prezentul.
De fiecare data cand astept in gara ma cuprind emotiile: si cele nascute din nostalgii trezite pe peron, dar si cele oferite de zgomotul facut de roti pe sine, zarva oamenilor care vin sau pleaca, imbratisari de bun ramas, de dor si alte sunete inchipuite. Abia astept sa imi gasesc locul in compartiment sperand sa fie la geam, mai putin conteaza orientarea. Calatoria cu trenul e cea mai frumoasa. Ai timp sa zabovesti in ganduri, sa inchizi ochii sau sa ii tii deschisi cu fruntea lipita de geam, urmarind cu interes si extaz peisajul care se desfasoara, mereu altul. Vacute iesite la pascut, ape curgatoare, masini care se intrec cu trenul, ceata, oameni, constructii noi sau darapanate, campii de flori, hale industriale, pasari in zbor…

Nu ti-am spus niciodata despre sovaiala care m-a cuprins cu o statie inainte, la mai putin de jumatate de ora de statia mea. Pornisem pe drumul asta cu incredere ca il voi duce pana la capat, indepartat sau nu, chiar sfarsit sau cine stie??!! Imi place sa am finalitate in decizii, desi mi-a fost greu pana acum. Mi-era o teama  crescuta din asteptare si lipsa de ratiune, poate, pe care am risipit-o degraba. 
Toate emotiile ma tulburau si ma faceau nerabdatoare sa trec mai repede peste primul contact vizual. Eram nelinistita. Am iesit pe culoar, am vorbit cu ceilalti calatori si am asteptat acolo. Au fost putini cei care s-au oprit in aceeasi statie cu a mea, si, desi eram aproape de usa, am coborat ultima. Era mai rece decat ma asteptam, un aer tare aproape ca m-a inecat. 

S-au risip toti calatorii si nu-mi venea sa cred ca sunt singura in gara asta. Noaptea si frica mi-au amplificat trairile. Am continuat sa ma indrept catre iesire...
Erai ingrijorat, ma asteptai de partea cealalta a garii, nu mai venea nimeni si poate nici tu nu stii ce emotii si ganduri ti-au inundat mintea. Poate simteai cum te cuprinde frica, nascuta dintr-o probabila dezamagire a celei pe care o strigasei atat de mult, atat de tare, de ani de zile si inca mai sperai. Ai refuzat sa crezi in lipsa mea si ai mers pe peron. 

M-ai zarit cum merg incet, cu privirea in pamant, tematoare, dar eram acolo...

Trandafirii rosii sunt minunati!

marți, 22 februarie 2011

Intalnire cu... tine

Citeste, daca vrei, zambeste, daca poti, si treci mai departe !

Aici e frig, mai mult iarna decat vara, noaptea e lunga, capsunile excelente in august, oamenii nu stau locului o clipa, marea rece, viata colorata, iar singura despovarare accesibila e scrisul.

Spatiu in care vietuiesti are un miros altfel, gustul e portocaliu, iar bulinele sunt romburi.
Nu spune nimic!


Tarziu, in ziua aceea...
Tarziu, dimineata, cand oamenii se grabeau la servici…
Tarziu pentru mine, incat noaptea n-o dormisem iar in dimineata aceea ochii aveau indatorirea sa stea deschisi. Ma cuprinse surmenajul ala indus, in care intri cu voia ta, si pur si simplu tragi de tine sa nu te lasi invins. Tarziu sau devreme, chiar nu are importanta. Veneai, din ce in ce mai aproape, te intalneam dupa lungi incalcite tratative privitoare la nimicuri esentiale ratiunii.
Am avut cateva ore, timp sa zabovesc intr-o fictiune obosita, la surpriza pe care aveam sa o traiesc. In mintea mea se dadeau lupte : pe de o parte sa o tin treaza, sa nu ma abandoneze acum, in momentul acesta plin de emotii, pe de alta parte imi imaginam cum va fi… Mai mult decat atat, ma pregateam cumva sa te intampin. M-am uitat la pozele de la tine, am incercat sa imi readuc aminte franturi din conversatii, sa imi fac o imagine despre ce esti in ansamblu. Vroiam sa fiu pregatita. Mai tarziu am realizat ca niciodata nu voi fi pregatita pentru o surpriza, altfel, s-ar numi in alt mod.
Te vedeam cum ma astepti, poate vorbind la telefon si uitandu-te in jur, la oameni, pe cer, printre frunze de copaci, cautand pasari sau pur si simplu asteptand. Ma vedeam cum te astept si incercam sa fiu pregatita sa o fac, sa imi controlez miscarile nevrotice, scurte, sa inhib prin mastii nelinistea, sa fiu calma si chibzuita. Priveam umbrele cum cresc si o cautam pe cea care se apropia mai mult.
Ma pregateam si pentru o ultima varianta, una ideala, poate. Aici mergeam unul catre celalalt, ne intalneam, ne imbratisam asa cum parca o faceam in fiecare zi.

Asa a si fost. Imbratisarea asta inca vie, face ravagii pe sub pielea mea cu o violenta de nedirijat.

De atunci traiesc!
Zambesc si trec mai departe!

marți, 15 februarie 2011

Blogul meu s-a transformat in kitsch

Poate ca nu e o solutie eficienta sa ma autocritic, dar nici nu consider ca un blog este o arta, de aceea im permit sa imi afisez profunda dezamagire momentana. Atat vede ochiul meu: o combintie de prot gust cu mancere, obiecte create de mine si scrisul. Poate ca e cam mult sa ii spun kitsch, avand in vederea intrebuintarea termenului. Practic ca sa putem numi ceva kitsch trebuie mai intai sa intelegem arta, iar eu nu cunosc domeniul acesta incat sa ma pot exprima. Cu toate acestea, locul in care eu afisez indeletnicirile mele de zi cu zi, e o amestecatura iesita din mine. Luata parte cu parte im place, dar toate impreuna imi dau o senzatie de refuz si negare. Si, totusi, nu il voi schimba, voi lasa kitsch-ul meu sa se dezvolte in continuare, si, poate, curand sau nu, ma voi putea obijnui cu nebunia lui si nu imi va mai fi atat de straina. Hmm, poate insasi situl asta impestritat reflecta ca o oglinda dezordinea din viata mea, in ciuda categoriilor alese numai cateva.
Pe de alta parte, kitsch-ul reprezinta o reproducere, o copiere, iar eu inca nu am mai vazut un blog asa felurit. Poate sunt.
In fine.

vineri, 11 februarie 2011

Plic1

Aceasta este o gentuta plic din material textil metalizat.
Materialul folosit provine de la o fusta Custo Barcelona mai veche.

Este a mea si nu o dau la nimenea :P

joi, 3 februarie 2011

Numai apa cu bule

Emotii neinfricate au dat navala, cum au dat si licuricii cand am deschis ochii in gerul pur
Prezenta ta aici mi-a ravasit ordinea afectiunii pentru caile nevazute
Toate sensurile clare din muntii de idei culese din gandurile de dor
Persisti, esti infinit.
E mai rau ca in iubita mea ceata spumoasa, de mi s-au amestecat toate
Nu se mai distinge nimic
Numai apa cu bule.

Imprejurarea asta neasteptat de implinitoare a creionat un semicerc
Iar nesuferitul asta de joc, cand imi va reda manifestarea intregului???
In spatiul presat compun carari inghesuite catre o pustietatea amenintatoare
Atunci timp nu va mai fi, ci
Numai apa cu bule

luni, 31 ianuarie 2011

iti place apa- sec

Cand presiunea apei sub dush te bate in cap, iti place!
Cand clocotesti in apa cu sare, fierbi, amortesti si iti place!
Cand inoti, in mare, ocean, albastru sau negru ca marea noastra, te simti liber!
Cand stai sub ploaia rece, ti-e frig, esti viu, iti place!

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Ce vor barbatii?

Ca sa imi dau seama ce vor barbatii e nevoie sa imi aleg un specimen si sa il constitui obiectul studiului meu. Dar asta cred ca s-a mai facut si nu vreau sa imi consum pretiosul “timp” pentru acest demers. Cel putin nu acum. Asadar, ideea pe care incerc sa mi-o fac se bazeaza numai pe experientele personale pe care mi le pot aminti.

As vrea sa fac in fiecare an scrierea asta, daca nu va ocupa un loc atat de insignificant incat sa uit de ea, sa vad cum imaginea mea asupra barbatiilor si dorintelor lor se schimba odata cu evolutia in “timp”.
Dupa cum am observat, odata cu consumarea vietii si dorintele, sistemul de valori, perceptiile, imaginile, nevoile se schimba. Practic, ma transform, iau diferite infatisari, care mai de care, pe cat de necunoscute pentru mine, pe atat de interesante.

Am intocmit o mica lista, care va ramane deschisa si modificabila:
  • Barbatii vor success -succesul poate ca a ramas unica sursa de incredere a barbatului.
  • Barbatii vor evolutie si vor ca femeia, care le este alaturi, sa le inteleaga intentiile si sa “mearga impreuna”
  • Barbatii vor competitie - un soi de concurenta provocatoare in frontul muncii.
  • Barbatii vor stabilitate - in proiectiile lor asupra vietii din frontul domestic isi doresc o viata pretuita de partenera.
  • Barbatii isi doresc sa fie fericiti.
  • Ceea ce vor barbatii poate sa nu fie ceea ce crezi tu ca vor.
  • Barbatii vor atractie: atractie spirituala, atractie mentala, psihica, emotionala…
  • Barbatii vor fidelitate.
  • Barbatii vor sa fie admirati si laudati.
  • Barbatii vor sex.
  • Barbatii vor sa fie iubiti - o iubire omogena si bine definita.
Da, eu stiu! Stiu mai bine ce vor ei decat ce vreau eu, si asta pentru ca realizez transformarea si nu ma pot generaliza personal. Si tu stii! Haide-ti sa continuam lista!