joi, 8 noiembrie 2012

Gust plin de toamnă

Vântul agitat de un rece plăcut zboară frunze în toate direcțiile. Norii merg grăbiți să lase locul altor nori, iar soarele se zbate să răzbată printre ei. Eu simt nevoia de fular. De când îmi pot aminti, în fiecare an este o zi, nu cea calendariastică, în care, pentru mine, se instalează anotimpul miresmelor și al culorilor. Atunci spun: "A venit toamna!". Este ziua în care ies din casă și rămân surprinsă toată ziua. Anotimpul ăsta îmi aduce așa... o pace interioară cum rar se întâmplă să-mi fie dată din exterior. Abia acum natura arată armonios. Voi putea trăi fără vară, dar fără trainicele crizanteme, fără jocul și foșnetul frunzelor, aromele, culorile, și mai ales fără roadele muncii, fără poame, fără soarele și ploaia de toamnă sens nimic n-ar mai avea. 

Toamna e anotimpul cel mai frumos. E complet. Acum abia cercul se închide, desenând perfecțiunea. Este o continuare a ceea ce a fost și o pregătire pentru ce va urma. E punctul culminant al tranzitului. E un drum lung către pivniță. Mergând prin frunze pe drumul celor mai dulci arome, privind covorul cum se mișcă, amintirile devin mai vii ca altădată. Dacă-mi închid ochii și mă opresc din mers o clipă simt cum un păianjen căzut pe ceafă, în timp ce-mi îndreptam simultan privirea și mâna dreaptă către cel mai îndepărtat ciorchine de struguri, coboară, încet, către șina spinării. Țip, mă scutur și mi se face greață în același timp. Îmi scot bluza din pantaloni și printr-o mișcare ce mă înconvoaie până la amorțeală îmi strecor brațul stâng pe spate, pe sub tricou, pe piele, mâșcânu-l haotic în toate direcțiile, încercând să acopăr o arie cât mai largă, ucigând, astfel, nevertebrata nevinovată. La finalul cutremurării nervoase mâna dreaptă arăta ca ieșită dintr-o încăierare, învinsă dar nevătămată. Până să mi se prelingă mustul peste încheietura mâinii prin șanțurile formate de vene, am dat drumul ciorchinelui strivit și m-am scuturat din nou.
Culesul viei bunicii mele este un eveniment important și, parcă, dintotdeauna am luat parte la el, fiind mereu anunțat cu cel puțin două sămptămâni înainte de desfășurare, astfel, fiecare membru al familiei se putea organiza în așa fel încât să participe la sărbătoare. Unchi, mătuși, veri poate, surori, rude etc, cu toții ne adunam și culegeam via. Două zile pe an, de regulă pe la jumătatea lui octombrie. În ultimii ani, cum auzeam fixarea datei mi se zbârlea pielea pe mine de nervi și invocam implicarea în situații ce mă cereau prezentă în alt spațiu, chiar în weekend-ul respectiv. Nu-mi plăcea să culeg strugurii. Nu-mi plăcea să mă murdăresc pe mâini, să-mi intre negreală pe sub unghii și să nu-mi mai iasă câteva zile. Uneori aveam gânduri chiar de intoxicare, otrăvire a butucilor. Nu-mi plac pânzele de păianjeni și nu-mi plăcea nici să "bobesc" recolta. Tratamentul ăsta se aplica selectiv. Recolta era supusă judecății bunicii, doar ea decidea care parte de vie trebuia să fie sortată și care merge direct în zdrobitor. Mă puneau să înlătur de pe ciorchine atât boabele necoapte cât și cele mucegăite. Groaznic! Nu știu cum făceam, în ciuda "treburilor" importante fixate în ziua recoltei, care s-ar fi părut că nu au rezolvare fără implicamea mea, dar eram prezentă în fiecare an la culesul viei. Probabil vroiam să merg, să fiu acolo, dar nu-mi plăcea munca în sine. Cert e că începeam cu ce era mai greu, dar ajungeam să fac cele mai simple treburi. Ajungeam sâmbăta pe la ora zece, când deja se adunase puțin must și așa-mi începeam ziua: "L-ați gustat? Cum e?". Nimeni nu-l gustase. Nu prea era nimic de gustat. Nu avea culoare încă. Era doar o zeamă dulce. Cred că așa-mi manifestam eu entuziasmul față de calitatea recoltei?! Apoi îmi pupam mătușile sau mai bine zis mă pupau ele pe mine cu buzele pe ambii obraji. Îmi salutam unchiul suit pe scară, atingându-i glezna. Mă duceam în gradină și-mi căutam bunicul: "Ce faci tataie?", el răspunzându-mi așa cum mă obișnuise: "Cânt". Râdeam și treceam mai departe. Mai târziu am înțeles că bunicul meu era deosebit. Apoi mă urcam pe casă și, în poziția piticului, culegeam bolta. Ăsta era sectorul meu. Păi cum naiba să nu încerc să fug de culesul viei? În câteva ore nu-mi mai simțeam genunchii de amorțeală. Mă uitam insistent spre picioare, încercând parcă să le dau comenzi cu privirea. Aveam impresia că nu mă mai ascultă. Teatru! Apoi, mare lucru nu mai urma. Insensibilitatea membrelor inferioare luase sfârșit, scopul fiind atins, responsabilitatea îmi era mutată la zdrobitor, acolo unde-mi plăcea cel mai mult. Struguri, familii de păianjeni, albine, frunze, toate intrau în butoi trecând prin gura de fier controlată de mine. Nimeni nu se gândea că în mintea copilului sângele alimenta gânduri sadice, oarecum de răzbunare față de insectele ce-mi incomodaseră și mai tare activitatea. Acum mă uitam mai mult între dinții mașinăriei. Era o plăcere ciudată și bolnăvicioasă în același timp, mă distram copios și mă amuz și acum amintindu-mi. Câteva mătuși bobeau strugurii, iar eu înlocuiam gălețile pe jumătate pline cu altele goale. Apoi fugem la bucătărie, în grădină, mai căram o găleată, mă duceam să cumpăr pâine, le aduceam apă sau alte licori, eram, cum se spune, om bun la toate. Asta pentru că nu-mi plăcea treaba aia în sine, de bobit. Dar la sfârșitul zile, mă simțeam bucuroasă. Misiunea era dusă la sfârșit. Stăteam cu toții la masă și ascultam, de data asta, povești în care erau implicate rude mai mult sau mai puțin cunoscute. Eram curioasă și punând întrebări ajungeam unde mă interesa. Romantism popular: câți pețitori a refuzat bunica până să-l accepte pe bunicul. Povești haioase: cum a plecat străstrăbunicul cu căruța prin porumbi și l-au prins grănicerii la bulgari. Povești înduioșătoare: când bunicul a recunoscut-o pe iapa Magdalena pe o pășune în apropiere de șoseaua națională și a strigat-o, animalul s-a oprit din rumegat, și întorcându-și capul către direcția din care venise sunetul a luat-o la galop oprindu-se în fața omului care o crescuze de mânză. Au avut un moment, iar cu lacrimi în ochi s-au desparțit din nou. Și altele... Când plecam, țineam să-i spun bunicii că datorită ajutorului meu au terminat treaba și mi-e datoare cu niște vin. L-am gustat des. L-am băut rar. E acru. Cred că doar acru. Dar fiert e bun!

Povesteam aseară cu cea mai nouă prietenă a mea despre întâmplări din copilărie și adolescență. Ok! Ea vorbea, gesticula, zâmbea, exclama, gesticula din nou, aproape că sărea de pe scaun, se înroșea și parcă mă trăgea de mână acolo în viața ei, în centrul unor întâmplări importante, cu multe personaje. Eu luasem poziția copilului stupefiat de povestea lui Prîslea cel voinic și merele de aur. Este uluitor ce momente intense a trăit femeia asta, câte detalii își amintește și cu cât entuziasm mi le expune acum. Parcă mi-a interpretat recenziile mai multor filme într-un stil care ar vinde și ce nu e turnat încă. Retrăia acele momente cu fiecare particulă materială și spirituală. Bucuria clipelor de atunci revenise și se vedea. Ochii i se umezeau în timp ce gura-i era până la urechi, iar pe mine mă dureau fălcile de râs. Mi-a spus despre cum se iubea prin fân; despre cum îi dădea de băut nașei tatălui doar pentru a o trimite la culcare și a petrece cu restul tinerilor familiei; despre cum venea, împreună cu prietena ei, de la discotecă acasă cu ocazia și, lăsând la o parte propunerile indecente pe care unii șoferi le sugerau, răsuflau ușurate că au fost lăsate la doar șase kilometri de casă, dar așa cereu ele, aveau o plăcere ieșită din comun. După ce prindeau un pic curaj luând câte o gură din sticla de vin din geantă, acolo în câmp, în pustietate, în plină noapte, sub clar de lună, cam pe vremea asta, începeau să alerge și să țipe pentru a înspăimânta ciorile amorțite. Și erau multe ciori ce zburau, iar cele speriate erau fetele ce alergau și râdeau una de zbierătura celeilalte.
Eu nu am astfel de povești și mă simt săracă atunci când parcă nu am ce difuza din acea perioadă a vieții sau poate sunt puține întâmplări pe care le consider amuzante sau pe care mi le amintesc. Poate doar îmi lipsește darul expunerii orale... Tot ce-mi vine în minte, cel puțin acum, sunt chestii legate de un univers mic și confortabil: nuc, zăpadă, pantaloni de lână, nisip, înghețată etc. Este adevărat că la bloc nu e derea, rațe nu sunt și, e adevărat, că din motive concludente aveam numeroase interdincții.

Și mă gândesc surâzând la atâtea obiceiuri, fiecare trezindu-mi în sânge câte o dulceață ce mă face să tremur de-mi vine să iau pe cineva în brațe. Parfumul sucului de roșii... înseamnă mai mult decât o stică de jumătate scoasă din beci, desfăcută și consumată. Totul pornește de la semințele de toamna trecută, uscate la soare pe pervazul geamului care dădea către miazăzi, alături de alte boabe, pe care bunica le strângea din cele mai frumoase roșii din grădină, coapte la maturitate deplină. Sub streașină, unde soarele nu era la fel de puternic, erau spânzurate șireaguri de ciușcă, cosițe de ceapă și usturoi, mănunchiuri de busuioc și alte frunze. Iar când vine vorba de bunătăți la borcan, nimic nu se compară cu dulceața de gutui cu nuci. Și mă opresc aici.

Am crescut în grădină la bunica cu tufele de agriși, cu coarnele, zmeura, piersicile fără puf, pe care le adusese la viață bunicul, altoind un prun cu un piersic, îmi spunea el, printre caiși, aluni, peri, smochini și alte plante. Nu am fost dusă la teatru și nici pian nu am făcut. Îndrăgeam cântul cucului și iubeau deosebit un copac, un nuc, a cărui dramă n-o voi uita vreodată. După ce mă purta pe crengi atunci când vroiam să mă ascund, după ce că-mi așezam tabăra la baza trunchiului său în exploatarea mea, după ce că-i era și casă cucului,  nu reușeam să-l ajut, rămâneam neputiincioasă și nici cele mai bine jucate isterii nu puneau sfârșit dramei. Mă simțeam vinovată. Nu înțelegeam de ce în fiecare toamnă nucul era bătut cu nuiele lungi și nicio creangă nu era iertată. Acum, nucul mi-apare în vise.

sâmbătă, 5 mai 2012

"Farmecul" nopții

În timp ce un bărbat alb își ajuta prietenul negru să înghită cartofi prăjiți de la Buger King, un tip norvegian, târându-și bicicleta probabil furată, căuta printre rosturile pietrelor cubice resturi pierdute de drug dealers, iar la câțiva metri în josul pietonalei, un puști cumpăra, în schimbul a 50 de coroane, o revistă de la un dependent de heroină cu legitimație pe care statul îl ține în viață, dar îl pune totuși să muncească, vinde ceva. La câțiva metri în susul străzii, în fața unui magazin, discuția cu un bărbat mi-a fost întreruptă de două persoane, un el și o ea, ambii dependenți de heroină fără legitimație care ne-au întrebat "do you need something?", prezentând oferta: "heroin, hashish, speed?". Pe oamenii ăștia îi cunoști de la distanță, abia își duc corpul atrofiat după ei, iar trăsăturile feței aduc cu ale unui zombi. Toată marfa putea fi încercată pe loc. La colțul străzii, cam la zece pași distanță, fetele strigau cu buzele țuguiate "hey baby". Toate astea se desfășurau pe ritmurile piesei care mi-a zgâriat timpanul de luni de zile, al cărui refren nici nu știu dacă semnifică vreun prenume sau o fi însemnând ceva "Nosa, Nosa". Iar cu vreo 5 minute după scena asta, poliția călare patrula elegant, animalele relaxându-și intestinele pe pietonală.

luni, 30 aprilie 2012

Wish You Were Here

Bla Club




Într-o duminică liberă am ținut neapărat să mergem, din nou, în plimbare pe cursul râului Akerselva. Poate au trecut vreo două săptămâni de la prima întâlnire cu zona asta sau poate puțin mai mult. Atunci era seară și nici nu m-am uitat prea mult în jurul meu pentru că mă fermecaseră zidurile acoperite de grafitti. Desenele astea luminate discret de becuri agățate unde nici nu mă uitam, păreau că prind viață. Poate și zarva oamenilor și mirosul de mâncare chinezească, numai bună de înduplecat de cei în pofte mi-au orbit o emisferă. Între timp, vremea a făcut minuni în Oslo. De data asta nu mai era noapte. Era puțin trecut de prânz, mirosul de legume, pui și sos de soia nu exista. Peisajul era altul. Culoarea aceea crudă specifică primelor patru-șase frunze îmbrăcase toți copacii. Terasele și iarba erau pline de oameni frumoși ce leneveau și încercau să cuprindă soarele, să-l ia în brațe și să se iubească cu el. Își suflecau mânecile, își ridicau pantalonii, își îndreptau privirea către cer, închideau ochii și rămâneau pietrificați. Râul? O minunăție transparentă, pe cât de rece pe atât de vie. În zona în care ne-am plimbat are un curs lin, fără căderi bruște de apă. Am auzit că până anul trecut puteai să vezi somoni înotând, însă din cauza unei devărsări de substanțe nocive, au murit. Niște tineri norvegieni ne-au spus că în curând viața își va relua sensul. Adică migrația somonilor va fi reluată pe Akerselva. Mergând prin parc către locul în care de Paștele lor am ajuns pentru prima dată, nu-mi venea să continui drumul. La fiecare pas aș fi vrut să mă opresc și să mă întind acolo pe iarbă, dar, în același timp, vroiam să ajung la Bla Club.













Pe marginea râului, după ce am dat colțul unei clădiri a apărut și oaza, așa i-a spus Rozi. Locul e un fel de oază în orașul ăsta de fier și mai sunt și altele. Barul s-a ivit pe marginea cealaltă a râului, legătura făcându-se pe un mic pod care, în fiecare duminică, devine locul în care diverși artiști hand made sau persoane pasionate de moda vintage vând obiecte care mai de care mai interesante. Printre crengile copacilor am zărit și terasa clubului, pe care mi-o imaginam exact așa cum este. Ca o curte la mal de râu, plină de prieteni dragi. Ăia de care mi-e dor și le spun, dar și cei care nu au habar cât de mult îmi lipsesc. Oamenii ăia care mă cunosc la suprafață, dar pe care îi plac atât de mult și mi-s dragi pur și simplu.









Clubul Bla, pus pe picioare de voluntari, se află în cartierul Grunerlokka în incinta unei clădiri vechi de peste două secole care, pe vremuri, era un seif de diamante. Localul s-a deschis în 1998 ca un club de jazz însă, ulterior, muzică de genuri diverse și-a făcut loc pe scenă - rock, electronică, hip-hop, pop etc. În fiecare seară este un nou concert, iar în fiecare duminică, Frank Znort Quartet interpretează live piese clasice de jazz cât și compoziții proprii. Terasa barului, ce-mi place tare mult, este chiar pe marginea râului Akerselva. O bere la draft costă 50 de coroane (29 lei), iar un pahar de vin 70 de coroane, astea fiind prețuri decente pentru Oslo. Poate nici calitatea nu este foarte bună, însă elementele înconjurătoare, muzica live pe marginea cursului unui râu rece brăzdat de copaci uitați acolo de vreme, energia acumulată de la spiritele timpului de zidurile clădirilor, oamenii veseli și mirosurile de mentă și fructe de pădure aduse, poate, din amonte, de briza râului, făceau ca berea să aibă un gust deosebit.
În descrierea clubului Bla oferită de site-ul oficial care, nu știu din ce motive nu este tradus și în engleză, poate numai din neglijență, se menționează "Mantra was to make visible the invisible". Am citit că barul a fost punctul de plecare pentru multe trupe norvegiene. De asemenea, a fost și este o intersecție pentru fanii trupelor străine mai mult sau mai puțin cunoscute care concertează aici, în fiecare an organizându-se aproximativ 380 de concerte. Nu cu mult timp în urmă, revista Down Beat a clasat Bla printre primele 100 cele mai bune cluburi de jazz din lume.

video



























În curtea barului, spectacolul a fost scurt, cuprinzând doar câteva piese. Nu știu cum se numesc momentele astea în lumea muzicienilor... un fel de introducere sau warm up, poate. Abia la 21.30 începeau spiritele să se-ncingă în interiorul clubului, ceea ce ar fi însemnat să mai stăm câteva ore. Se lăsase rece, ni se făcuse foame și am plecat, dar nu înainte să fotografiez o sculptură... deosebită. Am mâncat cea mai simplă, scumpă și neplăcută pizza din viața mea la o terasă pe care am găsit-o în drum spre centru, într-o piață în care se afla sediul unui partid în al cărui logo se regăsea și un trandafir.













Modern Buddhism


"Inspiri alb, expiri negru"

Am fost, zilele trecute, la o oră de meditație într-o librărie, aici în cartier. Cred că au fost prezente în jur de zece persoane interesate despre cum să-și relaxeze mintea. Până la urmă despre asta e vorba. Relaxare. Liniște. Pace. Oamenii veniți de la muncă cu buzunarele dicsite de stres s-au oprit direct în locul ăsta despre care au crezut că a împrumutat din sacralitatea budistă și vor pleca cu lumină-n portofele. O tipă tunsă foarte scurt purta o robă cărămizie, așa cum poartă călugării budiști, și printr-o propovedanie modernă încerca să le inducă prezenților necesitatea deținerii cărții "Modern Buddhism". "Avem nevoie de pauze, iar meditația este ca o pauză mentală, ca o vacanță", spunea ea. Ceea ce a cuvântat îi făcea pe oamenii care, probabil, nu mai fuseseră în vacanță de vreo trei ani, să se gândească că dacă vor recurge la meditație conform cărții, senzațiile de liniște din ultimul concediu vor fi mai aproape. Vorbea numai glume stupide. Asocia elemente din viața de zi cu zi în așa fel încât să pară filosofii importante, dar să fie și pe înțelesul gloatei. "Cartea e o metodă științifică care funcționează pentru fiecare", adică o metodă care nu dă greș, însă a simțit nevoia să "traducă". "Dacă pui zahăr în ceai, se îndulcește. Același efect are zahărul și pentru ceaiul meu și pentru al tău. Nu se poate să pui zahăr în ceai și să devină sărat. Ha ha ha!", râdea de i se ridica buza și i se vedeau gingiile scârboase. Nu-mi venea să cred că asemenea glume "vând" meditație. 

Am stat cu ochii închiși vreo 15 minute și-mi imaginam semnificația cuvintelor ei. "Expiră fumul negru care reprezintă grijile și problemele și inspiră po-zi-ti-vi-ta-te. Imaginează-ți cum lumina intră în tine. Inspiri alb și expiri negru". Wooow! Fumul de țigare care odată intrase în mine, acum ieșea și mai negru. Se ridica și se făcea una cu norii, dar nu vedeam cum intra pozitivitatea în mine, nici pe nas și nici pe gură. Poate prin piele... O singură chestie bună a spus. "Trebuie să ne schimbăm modul în care experimentăm viața. E o schimbare interioară, nu exterioară. Gândește-te, cât de fericit poți deveni?!", de altfel lucruri spuse, scrise și repetate de oameni și tot degeaba. 
În fine, cartea se găsește și în varianta eBook. În cazul ăsta, ochiul nu vede textul și nu se chinuie să descifreze codul, mâna nu se oboșește să dea pagina, iar o vocea îți vorbește în ureche. 
Până la urmă totul se adaptează zilelor noastre... "Modern Buddhism", adică oamenii sunt atât de goi încât nu sunt în stare să înțeleagă esenta cuvintelor și e nevoie să le spui că zahărul îndulcește și cafeaua mea, dar și pe a ta.

După ce am ieșit din librărie, m-am certat cu Rozi. 

duminică, 29 aprilie 2012

Climă afurisită

La aproape 4 dimineața, după ce am dat o tură pe FB, mă simt străină de Constanța, dar simt și un dor iute. Peste două zile e 1 mai, iar litoralul imi imaginez că arată la fel ca în fiecare an la data asta. Sunwaves, Kusos, The Mission sunt deja petreceri cu tradiție la care se adaugă și ciupercile apărute an de an după primăvară. De Vamă nu mai spun nimic, am descoperit-o cam târziu, deși era atât de aproape. Văd poze și oameni pe plajă îmbrăcați sumar în multe culori și nu-mi vine să cred că este atât de cald. Îmi lipsesc oamenii colorați din țară și-mi lipsește vara. De aș fi fost acolo, probabil că m-aș fi dus la una din petrecerile alea, dar nu cu aceeași patimă cu care o făceam în urmă cu 4-5 ani. Îmi e dor de petrecerile nebune cu prietenele de suflet în care dansam cu ochii închiși, ne roteam printre oameni și dădeam din cap de nu ne trecea febra din ceafă câte-o săptămână, nici cu frecție și nici cu aspirine. Nimic nu mai e cum a fost înainte și niciodată nu va mai fi la fel, iar soluția mulțumirii în sensul ăsta ar fi să nu mai caut senzații trecute. Fără nostalgii așa de grave. Și le caut... Dorul ăsta devine mai ascuțit pentru că-mi lipsește căldura. E cea mai lungă iarnă pe care o trăiesc vreodată și prevăd ierni și mai lungi, la propriu. Mi-e dor de căldură și cred că ăsta va fi mereu, cât timp voi trăi în nord, cel mai mare dor.

Oamenii de aici sunt agitați, așa le e specia. Au un fel de nepăsare agitată. Pur și simplu nu pot sta locului, dar par relaxați în goana lor. La 3-4 grade noaptea, se îmbracă de parcă ar fi 20 și umblă pe străzi cu o viteză incredibilă. Nu se plimbă, merg rapid de parcă ar avea mereu o direcție anume. Dar nu au. Au o condiție fizică incredibilă. Coboară și urcă străzi în pantă de zeci de ori pe seară. Umblă din bar în bar și se opresc doar cât să înghită un burger, apoi se întorc la party. După ce se închid localurile, mai umblă câteva ore pe străzi, de parcă ar fi cu toții coxați. Chiar și beți au o energie fantastică. Le merg picioarele de zici că au baterii. Umblând atât, nu le e frig. Clima, până la urmă, cred că este cel mai influent factor asupra omului. Oare?

Am devenit din nou înaripată nocturnă, dar nu la vânătoare. Mă duc să beau o cola și să fumez, nu le-am lăsat încă, le-am rărit. Încă ceva, e foarte ciudat să fie frig frig, dar lumină până pe la 10 seara. Nu e nici 5 ceasul acum, iar dimineața și-a făcut prezența. Și-mi cântă o pasăre-n fereastră, zi de zi, între 4 și 5, de-mi vine să-i fac rău. 

joi, 26 aprilie 2012

Franturi

Era vară, dar era ziua mea și încă o mai aveam pe buburuza de mașină. Împreună cu sora mea, o prietena și cu tine am plecat să ne petrecem un weekend pe nisipurile vecinilor bulgari. Oamenii ăștia aveau o climă mai caldă decât a noastră și chiar rasa lor era una exotică. Erau destul de mici de statură, dolofani, cu nasurile mici și pielea colorată. Foarte multe detalii am reținut din visul ăsta. Nu îmi amintesc prea multe de sora și prietena mea, dar foarte multe despre noi. Era o plajă largă, foarte largă, cu multă vegetație. În nisip creșteau un fel de arbuști cu crengi dese și subțiri și cu multe frunze. Mai erau palmieri și nuci. Nuci bătrâni și falnici cu mult rod și pe crengi, și pe jos.

Pe plaja asta erau multe baruri ce arătau ca niște căsuțe din stuf apărute peste noapte și erau și ceva corturi.  Și noi ne-am instalat cortul. Mie imi părea că e stabil, însă tu ai vrut să-l mutăm, așa că l-am mutat într-o zonă ferită de vânt, cumva la adapostul unei dune de nisip. A trecut o zi și eram cea mai fericită femeie, apoi ceva s-a schimbat. Nu-ți mai simțeam căldura, bucuria și nici respirația. Simțeam că parcă nu ești tu cel ce mă ține de mână, simțeam că nu mai ești și simțeam că mor și eu.

Treceam pe lângă un nuc și mi-ai spus: "Vezi, toate fructele astea sunt stricate. Nici una nu e bună" și mi-ai dat drumul la mână. Erau nuci peste tot unde mă uitam, pe jos sau pe crengi. Așa că am luat câteva și le-am spart. Miezul era bun, plin de sevă, gustul era plin de nucă, ușor amărui, culoarea era și ea cea firească. Bulgarii ăștia exotici care trăiau îmbrăcți numai în niște bucăți de material erau prin preajmă și au văzut scena. Au și interpretat-o. Mi-au spus că e vrajitorie la mijloc și trebuie să găsesc pe cineva care să-ți facă niște descântece că ești sub vrajă.

Oamenii ăștia l-au adus pe cel mai priceput vraci al locului. Te-am înfășurat într-o bucată de pânză albă și te-am întins pe o piatră, cu capul la mine în poală. Vrăjitorul ți-a pus pe tot corpul, peste pânză, bucăți din nucile bune sparte de mine, dar și coji.

Nu-mi amintesc ce incantații spunea omul acolo, că nu înțelegeam nimic și-mi era și un pic teamă de el. Își tot rotea ochii. După ce te-ai trezit, te-ai rezemat de un perete, tot de piatră, dar fizionomia nu o mai recunoșteam. Omul trezit nu avea trasăturile tale, nici vocea ta, nimic din tine nu mai recunoșteam. Te-am întrebat dacă mă iubești. Dându-ți și tu ochii peste cap mi-ai spus "nu te iubesc". Apoi te-ai ridicat și ai luat-o de mână pe o băștinașă.

V-am urmărit cu privirea pana ați dispărut, apoi m-a cuprins disperarea. Acum eu purtam pânza ta albă și mă roteam printre dunele de nisip căutându-te pe tine, nu pe omul rezemat de piatră, cu privirea rece. Acum era și vânt și parcă venea furtuna, dar era zi și soare. Plângeam și te strigam. Te rugam să mă auzi și îl rugam și pe vânt să nu mai vuiască. Mă gândeam că poate și tu mă strigi și nici eu nu te aud. Ingenuncheam, mă ghemuiam și mergeam mai departe prin furtuna de nisip.

M-am trezit cu ochii umezi.


miercuri, 11 aprilie 2012

Doar un exercițiu

De când am ajuns în Oslo fumez considerabil mai puțin, cam cinci-șase țigări în zilele cu ploaie și cu două-trei mai multe atunci când este soare. Pe o bancă din parcul din fața blocului, când e vreme frumoasă îmi beau cafeaua și poate citesc ceva. Astăzi a fost înnorat și a picurat calm, dar sunetul unor ropote de cai m-a scos în parc cu cafeaua în mână și camera foto după mine. Mi-am băut licoarea în centrul unor exerciții ale poliției din Oslo desfășurate în plină stradă. 


























































































































Pentru că mă chinui de o bună bucată de timp să încarc câteva videoclipuri aici, nervii au luat din nou locul calmului. După ce am terminat treaba am observat că imaginea avea o calitate rea de tot, de parcă aș fi filmat cu un telefon vechi, stricat și reparat de mine. Videoclipurile le-am și convertit cumva pentru web, am făcut tot ce m-a dus capul și tot nu a fost bine. Le-am șters și acum voi încărca unul singur pe YouTube, apoi îl voi aduce cumva aici, dacă mă voi princepe, dacă nu, voi rămâne cu urechile prinse. Site-ul ăsta de găzduiește el extrem de multe videoclipuri e tare deștept. Cică mai durează puțin până să fie gata videoclipul încărcat de mine pentru că era "shaky" și mi-l fixează ei! Lol! Pentru că videoclipul are o imagine neclară pe YT și nu se vede atât de bine cum îl pot viziona pe laptop, am dat zarvă în țară, adică pe Facebook, poate are cineva bunăvoința și cunoștințele necesare să mă ajute. Sigur există o cale, mi-e teamă însă că nu merită conținutul tot efortul. Dar tot am ceva de câștigat, chiar dacă nu va mai fi niciun videoclip. Poate învăț și eu ce trebuie făcut pentru ca imaginea să fie bună. Între timp, prietenii de pe FB mi-au spus că am nevoie de un convertor, mi-au dat și un link de unde îl pot descărca gratuit, însă tot nu e în regulă, pentru că softul respectiv nu este compatibil cu Mac OS.



















Exercițiile "Academiei de Poliție"au început de ieri, însă nu le-am dat importanță. Astăzi au continuat. Cel mai probabil și mâine îmi voi bea cafeaua în mijlocul cadeților norvegieni. Peste câteva zile voi fi obosită de freamătul lor și îmi voi căuta un alt parc sau mă voi lăsa de fumat. Și, totuși, de ce oamenii ăștia se antrenează în plină zi, în plină stradă? Nu știu nimic despre modul norvegienilor de gândire sau despre felul în care își concep strategiile, astfel că îmi pot da numai cu presupusul. În cartierul ăsta, foarte mulți dintre locuitori sunt imigranți, iar activitatea poate avea un scop de intimidare. Oricum, tot antrenamentul mi-a sporit cheful de exerciții fizice. Mi-am propus ca, începând de astăzi, să alerg. Sau să aștept să se mai încălzească vremea? 

marți, 10 aprilie 2012

Paștele lor

Am ajuns în Norvegia pe 29 martie, după un drum nu prea obositor deși am schimbat avionul în Copenhaga. După plecarea lui Rozi am știu că voi veni și eu aici, era doar o chestiune de timp. Au trecut aproape două săptămâni de când am ajuns și încă nu pot scrie o impresie sinceră despre locul ăsta sau poate nu vreau să o scriu pentru că nu o am. La o singură concluzie am ajuns. Oamenii de aici sunt reci pentru că sunt super influențați de climă, doar atât. Poate nici nu vreau să formulez o părere. Nici nu sună bine măcar: "părerea mea despre Norgevia". E foarte devreme să îmi fac o părere. Iar ceea ce cred că ar fi într-o direcție sau de-o anume culoare se poate schimba imediat ce voi da piept cu caracterul oamenilor locului. Încă nu vreau să spun ceva pentru că schimbarea de care am parte mă tulbură. Mai e un lucru clar pentru mine. Îmi pare că este o civilizație și un sistem destul de bine închegat încât să funcționeze exact așa cum trebuie spre bunăstarea cetățenilor. Dar la aspectul ăsta se gândește oricine vorbește de Scandinavia, așa că nici nu mai trebuia amintit. S-ar putea ca ceea ce am spus să fie numai o impresie superficială formată din părerile altora. Rămâne de văzut.

Nu știu cum se face, dar mereu când îmi propun să povestesc despre ceva, începutul are o formă cu totul diferit. Relatarea unei zile, ziua de Paște, la catolici, trebuia să fie subiectul.

Și la noi, în perioada sărbătorilor multe persoane pleacă în concediu, dar nu se compară cu ce se întâmplă aici. De aproximativ o săptămână nu se mai muncește. Norvegienii și-au "închis prăvăliile" și au fugit cât i-a ținut imaginația. Mulți dintre ei în stațiuni montane, iar restul peste hotare, în țări cu climă caldă. Zilele astea ne-am plimbat, am făcut câteva fotografii, am făcut cunoștință cu mijloacele de transport în comun și cu principalele străzi ale orașului și am fost în Suedia la cumpărături. În ziua de Paște, de dimineață, după ce am lenevit în pat câteva ore și m-am chinuit să dorm mai mult decât îmi cerea corpul, am găsit puterea de a-mi începe ziua, preparându-mi o cafea lungă. Același lucru se întâmplă în fiecare dimineață în care nu am nimic de făcut. În zilele normale, în care stau mai mult prin jurul casei, fumez cam cinci-șase țigări, și alea la scara blocului, unde se află agățată pe perete o mare scrumieră. Nu se fumează în casă și nimic nu îl poate convinge pe Rozi că se poate și contrariu. Așa scrie în contractul de închiriere și trebuie respectat. Nici nu mai încerc să îl conving că două țigări fumate dimineața în bucătărie înainte să prăjesc o omletă nu se vor simți. Atunci când el nu este acasă, îmi beau cafeaua în parc. Aproape că mi-am făcut un obicei. Mă trezesc, mă îmbrac bine, îmi pun cafeaua într-un fel de cană termos, îmi iau o carte și mă duc în parc pe băncuță. Aici iarba încă este acoperită de frunzele căzute toamna. Pacă mă văd la vară, când aici va fi primvară, întinsă în parc pe iarba grasă sorbindu-mi cafeaua. Până să mă trezesc în vis, cu geaca pe mine, gluga în cap și cu nelipsitele mănuși voi bea cafeaua sub copacul de sub nori. Nici nu știu dacă îmi e greu sau ușor să îmi creez noi tabieturi, cert este că sunt într-o perioadă de acomodare care îmi provoacă niște stări ciudate rău. O altă țară și nu una latină, cu climă rece. Aici e încă iarnă, deși soarele apune după 9 pm. Un aparatment închiriat, destul de frumușel. Oameni noi, în mare parte români plecați de mult timp din țară. În fine, străini. Uneori și eu mă simt străină față de fata din oglintă și felul în care ea acționează sau reacționează. Îmi plac schimbările, dar teama mea există pentru că nu am nici cea mai vagă idee despre ceea ce voi face pentru a-mi câștiga existența.
Nu îmi e simplu să scriu fără să fumez. La fiecare căteva rânduri gândul ăsta revine. Sunt sclava fumatului!



Oslo e chiar un oraș rece, nu doar din punct de vedere al regiunii geografice în care se află, e așa... mort, iar oamenii de aici nu au nicio vină pentru răceala lor, aparentă, de altfel. Așa cred. Pentru că în centru nu am regăsit nicio zonă în care să mă simt mai aproape de ceea ce îmi era familiar, o zonă care să îmi transmită o căldură aparte, oameni care să îmi transmită viață și ceva emoții, l-am rugat pe Rozi să mă ducă în cea mai boemă zonă a orașului. Ba azi, ba mâine, până am ajuns acolo. Nu știu dacă locul în care am ajuns e chiar cea mai vie zonă, dar a fost diferit față de tot ce văzusem până acum și mi-a și plăcut. Așadar, în prima zi de Paște, împreună cu doi prieteni, mă rog, pentru mine sunt abia cunoștințe, dar par oameni de treabă, ne-am plimbat pe străzile unui cartier ce poartă numele de Grunerlokka, despre care auzisem că are o viață de noapte activă și colorată. Era destul de rece și aș fi preferat ca plimbarea să continue, dar nici nu m-am împotrivit atunci când s-a decis să ne așezăm pe o bancă. Aerul e bun aici, nu știu date tehnice, dar mi se pare că îl simt până în fiecare particulă a plămânilor. Inspiram și expiram și eram și atentă la dicuția de la masa din parc care s-a concentrat, evident, în zona beneficiilor pe care le pot avea copiii noștri născuți și crescuți aici, pe care încă nu îi avem.... Apoi am uitat de exercițiul de profundă respirație. Acum mă gândeam, din nou, la refuzul meu de a mă imagina având un copil. Mereu când întâlnesc oamenii ăștia mici pe stradă sau se vorbește despre ei, mă gândesc că nu vreau să am un copil. Cred, totuși, că dorința se va naște la un moment dat în mine. Cu cât se vorbea mai serios de subiectul ăsta, cu atât privirea mea devenea mai fixă și mă gândeam că poate am o problemă?! Atenția asupra gândurilor mi-a fost întreruptă de un norvegian care ne-a cerut o țigare. Am scos pachetul și l-am servit pe om, iar tipul cu care eram îl întreabă dacă are nevoie și de foițe, gestul l-am înțeles după ce norvegianul a desfăcut pumnul și ne-a arătat că are. Lui îi trebuia numai tutunul de la țigare.


Când am plecat din parc, am trecut pe lângă o fabrică de ciocolată, una veche. "În sfârșit o clădire cu poveste", mi-am spus. Se vedea din ea numai un horn, un fel de fumar de câțiva metri și ăla tapetat cu piatră cubică. Nu-mi mai amintesc pe ce străzi am urcat și am coborât, dar știu că am ajuns la metrou și am încurcat puțin direcțiile, astfel că am tot mers prin galeriile destul de înguste și întunecate și reci până am ajuns la peronul corect. La o gură de aerisire erau puse la răcit două seringi.


























Așa arată o stație de metrou din Valencia, Spania. Asta... așa ca o paranteză.



Nu am ajuns acasă la noi. Am mers în vizită la prietenii cu care am fost și la plimbare. Am mâncat românește, am băut, am fumat, am jucat poker și am pierdut o ieșeală în oraș. Ce-i drept nu prea aveam chef, dar până la urmă party a fost.

Din nou metrou, tramvai și mulți pași. După ce am ajuns într-un parc, ne-am îndreptat către un râu pe care l-am trecut și pe a cărui margine am tot mers. Apoi, în întuneric am dat peste lumină. Destul de multă lumină colorată ce cădea pe pereții pictați ai Bla Jazz Club. Localul este pe marginea râului Akerselva, iar vara cred că este un loc cu totul deosebit pentru că are și o terasă tare frumoasă. Și aici la fel ca în multe țări din întreaga lume în baruri nu se fumează. Oamenii își lasă băuturile la ieșire și fumează în aer liber. Cluburile se închid la ora 3am, dar nu știu la ce oră se deschid, probabil undeva la 7-8 pm. Este un loc frumos cu muzică și oameni de toate felurile despre care voi mai scrie după ce îl voi cunoaște mai bine. Este prima dată când merg într-un club în care nu se fumează, cred. Este pentru prima dată când merg într-un club în care nu se fumează, care se închide la 3am și în care se petrece până se "sting luminile". La 3 și 15 nu se mai vindeau băuturi, muzica s-a oprit, luminile s-au aprins, iar lumea se îndrepta fără grabă către ieșire. Străzile erau pline de petrecăreți!

vineri, 6 aprilie 2012

Viața satului - Oslo

De câteva zile am ajuns pe tărâmurile vikingilor, în Oslo. Pentru început, "viața satului". 


Copiii imigranților se întreceau în scheme de dans pe acoperișul Operei din Oslo, construcție care crează împreună cu solul un unghi și formează o zonă imensă bună pentru plimbare. 


Când soarele își face loc printre nori este o ocazie bună pentru a-i vedea pe norvegienii ieșiți la plimbare pe Aker Brygge (cea mai populară zonă situată de-a lungul apei). Sunt destul de scumpi la vedere. De ce? Sunt atât de mulți imigranți!


joi, 29 martie 2012

Teama ascunde dorințe

Poate că în umbra oricărei temeri se ascunde o dorință, iar dacă e așa, atunci îmi pot explica starea de fapt. Spuneam, mai de mult, că e bine să fiu acolo unde sunt, însemnând cumva că nu am regrete. În ideea asta e clar că nu există remușcări nici pentru ceea ce nu fac și nici pentru ceea ce fac. Divizarea mea este... aproape imposibilă, dacă pot spune așa. Nu am cum să îmi satisfac poftele de cunoștere în sensul larg al cuvântului care, de cele mai multe ori, sunt în opoziție cu viața. Dacă voi avea vreun regret cred ca ăsta va fi. Neputința de a face, de a fi atunci... acolo. Și pentru că nu voi avea cum să pătrund plăcerile într-o oarecare ordine sau așa cum apar, atunci voi încerca să le ating numai. E ca și când rămâne mereu un cerc neînchis, la care revin cu o frecvență inconstantă, dar dorindu-mi tot mai mult să devin parte din el. Nu pot ignora instinctul nici măcar atunci când știu cu certitudine că acțiunile pe care le va determina îmi vor construi stări nu doar dificil de gestionat, dar și periculoase.

Erau culori calde împletite ca fumul de țigară ce-mi șopteau în noapte zvonuri ademenitoare. Aroma lor goală mi-a pătruns prin piele preluând controlul și otrăvindu-mi sensul. Zgomotul devenea constant și revenea nopți la rând ostenindu-mă până la predare. M-am supus bolii și am lăsat microbii la comandă. M-am abandonat în totalitate febrei rupte din dorul nostru. Pentru că nu exista împotrivire și nici așteptare, fiecare clipă căpăta sens. Călătoream zilnic pe același drum, fără să mai simt urmă din rutina care mă scotea din minți și mă târa în deprimare. Cu fiecare pas pluteam către împliniri și dezvăluiri viitoare. Orele nu se vroiau numărate, sfârșitul nu exista în fapt, momentul de liniște creștea peste îndrumările și lămuririle venite și neprefăcute în sens. Un freamăt apăsa din toate privirile țintite dinspre și către orice ieșea sau intra în cadru. De parcă aș fi fost smulsă din rădăcini, fragmente recunoscute mă apăsau și amețeau poate pentru a-mi arăta de fapt natura gazului scurs în mine. Doar gândul la locul și timpul în care emoțiile reprimate vor găsi dezlănțuirea îmi aducea fericirea.

(...)

luni, 26 martie 2012

Emoții pasagere

Ilară și tragică, povestea în care se presupune că aș fi personajul principal, oricum ar fi prezentată, nu mă înfățișează în felul în care am visat că voi ajunge să mă desfășor prin lume. Un caracter indecis prins într-o invenție în care nu se regăsește niciunul din scenariile prezentate haotic și superficial ale unui autor al cărui text nu reușește să mă cuprindă. Prezentă era numai spaima prietenoasă ce pusese stăpânire pe mine, iar apa ce în situații greu de explicat ar fi apărut pe obraji, lipsea. Crengile ce se loveau de o parte și de cealaltă a compartimentului, despre care credeam că sunt o cale de ieșire măcar din groaza de moment, erau urme de cerneală. Fiecare porțiune a foii era acoperită de mâzgălituri, de parcă autorul ar fi folosit cu economie spațiul sau poate numai graba l-a făcut să creioneze scurt, riguros, dar alambicat descrierea personajului ce urma să devin. În orice caz, înțelegerea formei necesară să mi-o însușesc nu o vedeam ca o prioritate. Ordinea dorințelor mele să fie la fel cu cea care fusese în urmă cu... zile, atât conta. Atunci, era clar ce text trebuia urmat. Atârnată în neant e tot ce mai percep. Suspendată între ceva la care nici nu mă pot gândi. O pauză nedefinită despre tot ce sunt și simt. Fără imagini sau imaginație. Nu am gânduri și nici dorințe. Numai teamă.

(...)


duminică, 18 martie 2012

Aventuri în 5 (continuare)

Deplasarea cu mijloacele de transport în comun, așa cum mă așteptam, devine tot mai nesuferită. Sunt persoane greu de tolerat, care miros urât sau care vorbesc despre subiecte pe care pur și simplu nu le pot asculta. Suportând cu greu poluarea de toate felurile din autobuze, călătorii îi înjură pe cei care miros urât, însă nu se dau la o parte atunci când un bătran sprijinit într-un băț abea se ține pe picioare. Poate am greșit, însă nu o singură dată am intrat în discuțiile oamenilor, spunându-le să nu-și mai afișeze secretele în sens de laudă în așa fel încât să-i deranjeze pe restul. Nu spun ca lumea să tacă în timpul călătoriei, dar dacă se folosește o anumită tonalitate a vocii, restul clienților mijloacelor de transport public își pot vedea liniștiți de gânduri. De câteva ori am dat în 5 peste un grup de tineri de liceu care, de fiecare dată, aveau același subiect de discuție. Se amuzau copios despre starea lor de euforie, spuneau ei, pe care le-o dădeau anumite etnobotanice. Efectele acestor chimicale asupra minții lor crude le știau deja toți oamenii din autobuz. Chiar dacă erau priviți dubios, tinerii ăștia vorbeau tot mai fragmentat și tot mai tare despre cât de "praf" le-a fost făcută orientarea și cât de bine a fost. Nu se sfiau nici de privirea mea insistentă, din contră, dădeau cât mai multe detalii. 

Revenind la aventuri în 5, m-am reîntâlnit cu Mariana, fetița despre care credeam că inventase o întreagă poveste numai pentru a scoate de la mine un leu. Mă confundase, așa am dedus de la ea, cu o "fată cu sandale și geantă roză". Am coborât, astăzi, din 5 la gară, iar după ce mi-am cumpărat o pungă cu covrigi, în timp ce o îndesam în geanta mea de cinci kilograme, mă observă copilul. Mi-a cerut cu insistență covrigi, iar eu cu hotărâre am refuzat-o. Asta mică se tot apropia de mine, și cu cât îi spuneam mai mult să păstreze distanța cu atât venea mai aproape. Dintr-o dată, cu mânuțele murdare și cu hainele ei nespălate mă îmbrățișează și mă strânge tare, fără să-mi mai dea drumul, dar continuând să-mi ceară covrigi. M-a cuprins duioșia față de ea și nu îmi mai păsa că e murdară. Oftând am stat așa câteva secunde, apoi am mers să îi cumpăr un corn cu ciocolată. A vrut pizza, așa că i-am luat un fel de pizza de la plăcintărie și am alergat spre 40. Are zece ani și nu știe de ce părinți nu o dau la școală.


duminică, 11 martie 2012

Aventuri în 5

După ce mi-am vândut mașina, mijlocul de deplasare la ordinea zilei a devenit autobuzul. Fiecare călătorie cu mijlocul ăsta de transport este o adevărată aventură care îmi aduce mai aproape o mulțime de emoții. Știam că suntem un popor de săraci, dar când priveam totul de după parbrizul mașinii, îmi reaminteam de sărăcie numai la pompa de alimentare. Din trafic nu am avut cum să îi văd pe oamenii din autobuz. Călătorii sunt persoane atât de diferite, însă nu pare să fie o modalitate de deplasare eficientă pentru cât mai multă lume, poate pentru că este destul de greu să poți suporta atmosfera din aceste mașini. Dacă ești o fire mai sensibilă, s-ar putea să vomiți. O prietenă, după ce am convins-o să nu ia microbuzul și să călătorim împreună cu transportul public în comun, după o singură stație a coborât. E mai sensibilă ea și nu a rezistat. I s-a făcut rău! În contextul acesta, pot spune că nu e un moft să circuli cu autoturismul personal. 

Pensionari care merg poate gratuit cu transportul și se duc cu sacoșa de cârpă, în care își țin și portofelul, până la magazinul ale cărui pliante i-au ajuns în poștă, afând, astfel, de reducerile la kilogramul de ceapă. Muncitori murdari ale căror haine duhnesc în jumătate de microbuz și ale căror mâini negre de ulei ating scaunele și barele din acest mijloc de locomoție colectivă. Nici copiii amărâți și nespălați cu ale lor unghii lungi și negre nu pot trece neobservați. Mai sunt și cerșetorii cu icoane în mâini și cu mape pline de "acte" ale vreunei rude bătută de soartă. Dacă dispre tinerii ce merg la școală cu căștile bine înfipte în urechi nu ar răsuna manele, aș fi putut zâmbi un pic. Mai sunt și femeile cochete și pensionarele cu căciuli de nurcă, ce privesc mereu pe geam și nu se uită în stânga ori dreapta, prezentând mereu un aer oarecum superior. Sunt și alte categorii, însă nu le pot observa în intervarele orare în care se desfășoară aventura mea. Cei mai draguți mi s-au părut câțiva cetățeni care au cedat locul unor bătrâni, chiar și tineri printre ei. M-au impresionat și câteva cupluri. Bărbatul a coborât primul întinzându-i mâna doamnei ce îl însoțea.

Până la muncă trebuie să străbat tot orașul, dar am noroc că nu schimb decât două mijloace. Dacă nu trebuie să îmi cumpăr ceva de pe la chioșcurile din anumite stații, cobor din 5 la prima după gară, iar de acolo iau 40-ul până la penultima stație. Port zilnic o geantă mare în care am tot ce îmi trebuie: laptop, încărcător laptop, două agende, portofel, ochelari de soare, șervețele igienice, trei pixuri, căști, două telefone și alte chestii mai mici. Uneori îmi iau pachet, sandviciuri. Colegii de la muncă au obișnuința să comande numai din nouă locuri sau trei. Mâncarea nu e foarte bună și am impresia că dau banii degeaba și nici nu sunt satisfăcută din punct de vedere al gustului, care este foarte important, în general. Așa că îmi prepar de acasă fel de fel de sandviciuri cu pâine prăjită sau cu pâine cu semințe și alte ingrediente. În fine, geanta mea cântărește vreo cinci kilograme. Suficient cât să mă epuizeze și să mă înconvoaie până la nervi.

În timp ce așteptam, în stația de tranzit, numărul 40 mă abordează o cerșetoare la vreo 12 ani să zic. A fost soare azi și îmi era așa de bine... Dar am intrat cu ea în vorbă. Asta mică, vine la mine și îmi cere bani. "Dăăă și mieeee, să îmi iau ceva de mâncaree...". "Nu-ți dau!". Se uită mai bine la mine și zâmbește. "Tu esti! Fata de aseară cu sandale cu toc și geantă roză" (mă gândeam că pentru ea sandale sunt ceva încălțări cu toc, nu chiar sandale, abia e martie). Îi zic: "Unde m-ai văzut, dragă?". Ea: "Acolo la gară, dar aveai așa... ruj pe buze", și își atingea, cu mâna ei murdară, buzele. "Te înșeli! Nu eram eu!". Ea: "Ba tu erai, dă-ți ochelarii jos să te văd mai bine". Nu am gonit-o, nu știu de ce. Gândindu-mă că asta mică mă confundă, îmi ridic puțin ochelarii să îmi vadă ochii. "Daaaaa! Tu erai! Dar acum nu ți-ai mai pus sandalele cu toc să nu te recunosc. Mi-ai promis că îmi dai azi bani. De aia ți-ai pus ochelari. Să nu îmi dau eu seama cine ești. Te-am prins!". Și pune mâna, în glumă, pe geanta mea de cinci kilograme. "Ia mâna", i-am spus. Își retrage mâna, iar salvarea mea a fost 40-ul. În timp ce mergeam spre autobuz, nu știu ce-mi veni mie să o întreb cum o cheamă. "Mihaela. Te prin eu altă dată și tot îmi dai bani". După ce mi-am găsit un loc, să scap de povara genții, vorbeam în sinea mea: "Uite strategie la asta mică! Cum o duce pe ea mintea să inventeze o poveste numai ca să scoată un leu de la mine. La școală nu merge, nu are niciun viitor. O să facă un copil și o să iasă cu el la cerșit, apoi o să plece în vest și așa își va duce viața. Educația să se facă cu forța, altă cale pentru minoritatea asta nu există!"

No offence!


miercuri, 25 ianuarie 2012

Nesomn

Dracii îmi provoacă insomnie și mă ridică din pat plânsă toată. Mă ustură și ochii de la crema intrată în ei. Mă doare capul de nervi și îmi vine să calc pe cineva în picioare. Pentru că nu sunt în stare să calc pe alții, m-aș călca pe mine dacă s-ar putea. Dar o fac deja. De fapt, când eu ar trebui să fiu cea mai importantă persoană, doar cu mine sunt sadică. Și mă mănâncă mintea și mă ard degetele și limba îmi șuieră printre dinți, deși sunt mută. Degeaba! Oricum nimeni nu citește, atât timp cât nu dau share pe Facebook. Oare omul liber e cel a cărui minte e liberă, cel care își îneacă mintea în așa hal încât ajunge la nebuni? Sau cel ale cărui gânduri se regăsesc în acțiunile curente? Sau nu există libertate în sensul pur? E ca și când aș scrie pe o foaie pe care o mototolesc și o arunc la coșul de gunoi. Nu e nici măcar ca un document rup în bucăți înainte să fie aruncat. Să scriu aici e ca și când aș suna o prietenă care nu poate nici măcar să mă asculte sau e puțin mai mult... Și totuși, îmi înghit lacrimile la un loc cu gândurile și mi-e scârbă de contextul social din care îmi doream să fac parte. Curând, groaza se va dezlănțui, iar voma din gât va țâșni cuvinte. Dacă îmi va mai veni... 

vineri, 13 ianuarie 2012

La mulți ani 2012! 

Feldefelul nu mi-a mai apărut în paginile favorite, nici asupra numelul nu eram sigură, iar parola a trebuit să o scriu de două ori. Se vede că nu am mai dat pe aici de ceva vreme. E cazul să începem să ne împrietenim. 

În 2010 prin decembrie, de ziua mea, de fapt, scrisesem o incursiune. La vremea aceea îmi propusesem să fac o tradiție din asta. Uite, dragă, anul trecut nu am scris nimic asemănător. Înseamnă și asta ceva, nu-i așa?