joi, 26 aprilie 2012

Franturi

Era vară, dar era ziua mea și încă o mai aveam pe buburuza de mașină. Împreună cu sora mea, o prietena și cu tine am plecat să ne petrecem un weekend pe nisipurile vecinilor bulgari. Oamenii ăștia aveau o climă mai caldă decât a noastră și chiar rasa lor era una exotică. Erau destul de mici de statură, dolofani, cu nasurile mici și pielea colorată. Foarte multe detalii am reținut din visul ăsta. Nu îmi amintesc prea multe de sora și prietena mea, dar foarte multe despre noi. Era o plajă largă, foarte largă, cu multă vegetație. În nisip creșteau un fel de arbuști cu crengi dese și subțiri și cu multe frunze. Mai erau palmieri și nuci. Nuci bătrâni și falnici cu mult rod și pe crengi, și pe jos.

Pe plaja asta erau multe baruri ce arătau ca niște căsuțe din stuf apărute peste noapte și erau și ceva corturi.  Și noi ne-am instalat cortul. Mie imi părea că e stabil, însă tu ai vrut să-l mutăm, așa că l-am mutat într-o zonă ferită de vânt, cumva la adapostul unei dune de nisip. A trecut o zi și eram cea mai fericită femeie, apoi ceva s-a schimbat. Nu-ți mai simțeam căldura, bucuria și nici respirația. Simțeam că parcă nu ești tu cel ce mă ține de mână, simțeam că nu mai ești și simțeam că mor și eu.

Treceam pe lângă un nuc și mi-ai spus: "Vezi, toate fructele astea sunt stricate. Nici una nu e bună" și mi-ai dat drumul la mână. Erau nuci peste tot unde mă uitam, pe jos sau pe crengi. Așa că am luat câteva și le-am spart. Miezul era bun, plin de sevă, gustul era plin de nucă, ușor amărui, culoarea era și ea cea firească. Bulgarii ăștia exotici care trăiau îmbrăcți numai în niște bucăți de material erau prin preajmă și au văzut scena. Au și interpretat-o. Mi-au spus că e vrajitorie la mijloc și trebuie să găsesc pe cineva care să-ți facă niște descântece că ești sub vrajă.

Oamenii ăștia l-au adus pe cel mai priceput vraci al locului. Te-am înfășurat într-o bucată de pânză albă și te-am întins pe o piatră, cu capul la mine în poală. Vrăjitorul ți-a pus pe tot corpul, peste pânză, bucăți din nucile bune sparte de mine, dar și coji.

Nu-mi amintesc ce incantații spunea omul acolo, că nu înțelegeam nimic și-mi era și un pic teamă de el. Își tot rotea ochii. După ce te-ai trezit, te-ai rezemat de un perete, tot de piatră, dar fizionomia nu o mai recunoșteam. Omul trezit nu avea trasăturile tale, nici vocea ta, nimic din tine nu mai recunoșteam. Te-am întrebat dacă mă iubești. Dându-ți și tu ochii peste cap mi-ai spus "nu te iubesc". Apoi te-ai ridicat și ai luat-o de mână pe o băștinașă.

V-am urmărit cu privirea pana ați dispărut, apoi m-a cuprins disperarea. Acum eu purtam pânza ta albă și mă roteam printre dunele de nisip căutându-te pe tine, nu pe omul rezemat de piatră, cu privirea rece. Acum era și vânt și parcă venea furtuna, dar era zi și soare. Plângeam și te strigam. Te rugam să mă auzi și îl rugam și pe vânt să nu mai vuiască. Mă gândeam că poate și tu mă strigi și nici eu nu te aud. Ingenuncheam, mă ghemuiam și mergeam mai departe prin furtuna de nisip.

M-am trezit cu ochii umezi.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu