Scotocind in liniste,
Sunt un demon cand sangele se scurge prin trestii prea tinere, poate prea tinere pentru euforia mea.
De mult stiu curtenitorul somnoros care, in plina zi, cautand instinctiv, isi lasa capul usor sa atinga pe pantece, sa puna capul cat mai comod, sa-i fie goana, sa-i fie potop, sa-i fie ireal, liniste!
Un confort cautat de omenire prin fenomenele psihice ale constiintei, deruland cu spaima inainte.
Stau si nu spun nimic, stau.
Vise am, nu am.
Asist pentru pustia bucurie de a fi prezent.
Clocotul asta zapacit ma gadila perpetuu, coboara, urca, se stabilizeaza la anumite nivele ale sensurilor neintelese, necontrolate, care mi-au distrus si frica si m-au stapanit cu totul.
Am incercat sa fug, apoi am vrut chiar sa-l subjug, sa detin controlul curtenitorului insetat poate de viata si mai putin de somn acum.
Nu cedez, nu e o maniera de-a mea sa ma dau la o parte, nu aici.
Pot sa nu il ascult, sa il ignor, sa il tolerez, pana la urma ma obisnuiesc cu el, nu il condamn deloc, chiar ma hotarasc ca e parte din mine, impreuna cu el simt linistea intunericul, iar lipsa lui m-ar marca.
O constructie se inalta din jocuri de semne care-ti condimenteaza restul cotidian ordinar.
Exista.
Da.
Premiul.
Mai e si salcia veche pe marginea statorniciei tale si nu obosesc deloc sa urmaresc spectrul scanteietor care se tot intoarce din obscuritatea ta.
In nesomn se arata un fel de aureola deloc comuna, aproape ca nu apartine cuiva, dar te prinde uluitor, cand vreau... faci valuri, dansez in vant.
Si apare visul asta deconcertant care ma duce cu gandul la o vointa ratacita printre fire de iarba mai vie ca apa si-mi propune o fericire calma, dar violenta in acelasi timp, ucigatoare de eu, nu de mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu