Aventuri în 5

După ce mi-am vândut mașina, mijlocul de deplasare la ordinea zilei a devenit autobuzul. Fiecare călătorie cu mijlocul ăsta de transport este o adevărată aventură care îmi aduce mai aproape o mulțime de emoții. Știam că suntem un popor de săraci, dar când priveam totul de după parbrizul mașinii, îmi reaminteam de sărăcie numai la pompa de alimentare. Din trafic nu am avut cum să îi văd pe oamenii din autobuz. Călătorii sunt persoane atât de diferite, însă nu pare să fie o modalitate de deplasare eficientă pentru cât mai multă lume, poate pentru că este destul de greu să poți suporta atmosfera din aceste mașini. Dacă ești o fire mai sensibilă, s-ar putea să vomiți. O prietenă, după ce am convins-o să nu ia microbuzul și să călătorim împreună cu transportul public în comun, după o singură stație a coborât. E mai sensibilă ea și nu a rezistat. I s-a făcut rău! În contextul acesta, pot spune că nu e un moft să circuli cu autoturismul personal. 

Pensionari care merg poate gratuit cu transportul și se duc cu sacoșa de cârpă, în care își țin și portofelul, până la magazinul ale cărui pliante i-au ajuns în poștă, afând, astfel, de reducerile la kilogramul de ceapă. Muncitori murdari ale căror haine duhnesc în jumătate de microbuz și ale căror mâini negre de ulei ating scaunele și barele din acest mijloc de locomoție colectivă. Nici copiii amărâți și nespălați cu ale lor unghii lungi și negre nu pot trece neobservați. Mai sunt și cerșetorii cu icoane în mâini și cu mape pline de "acte" ale vreunei rude bătută de soartă. Dacă dispre tinerii ce merg la școală cu căștile bine înfipte în urechi nu ar răsuna manele, aș fi putut zâmbi un pic. Mai sunt și femeile cochete și pensionarele cu căciuli de nurcă, ce privesc mereu pe geam și nu se uită în stânga ori dreapta, prezentând mereu un aer oarecum superior. Sunt și alte categorii, însă nu le pot observa în intervarele orare în care se desfășoară aventura mea. Cei mai draguți mi s-au părut câțiva cetățeni care au cedat locul unor bătrâni, chiar și tineri printre ei. M-au impresionat și câteva cupluri. Bărbatul a coborât primul întinzându-i mâna doamnei ce îl însoțea.

Până la muncă trebuie să străbat tot orașul, dar am noroc că nu schimb decât două mijloace. Dacă nu trebuie să îmi cumpăr ceva de pe la chioșcurile din anumite stații, cobor din 5 la prima după gară, iar de acolo iau 40-ul până la penultima stație. Port zilnic o geantă mare în care am tot ce îmi trebuie: laptop, încărcător laptop, două agende, portofel, ochelari de soare, șervețele igienice, trei pixuri, căști, două telefone și alte chestii mai mici. Uneori îmi iau pachet, sandviciuri. Colegii de la muncă au obișnuința să comande numai din nouă locuri sau trei. Mâncarea nu e foarte bună și am impresia că dau banii degeaba și nici nu sunt satisfăcută din punct de vedere al gustului, care este foarte important, în general. Așa că îmi prepar de acasă fel de fel de sandviciuri cu pâine prăjită sau cu pâine cu semințe și alte ingrediente. În fine, geanta mea cântărește vreo cinci kilograme. Suficient cât să mă epuizeze și să mă înconvoaie până la nervi.

În timp ce așteptam, în stația de tranzit, numărul 40 mă abordează o cerșetoare la vreo 12 ani să zic. A fost soare azi și îmi era așa de bine... Dar am intrat cu ea în vorbă. Asta mică, vine la mine și îmi cere bani. "Dăăă și mieeee, să îmi iau ceva de mâncaree...". "Nu-ți dau!". Se uită mai bine la mine și zâmbește. "Tu esti! Fata de aseară cu sandale cu toc și geantă roză" (mă gândeam că pentru ea sandale sunt ceva încălțări cu toc, nu chiar sandale, abia e martie). Îi zic: "Unde m-ai văzut, dragă?". Ea: "Acolo la gară, dar aveai așa... ruj pe buze", și își atingea, cu mâna ei murdară, buzele. "Te înșeli! Nu eram eu!". Ea: "Ba tu erai, dă-ți ochelarii jos să te văd mai bine". Nu am gonit-o, nu știu de ce. Gândindu-mă că asta mică mă confundă, îmi ridic puțin ochelarii să îmi vadă ochii. "Daaaaa! Tu erai! Dar acum nu ți-ai mai pus sandalele cu toc să nu te recunosc. Mi-ai promis că îmi dai azi bani. De aia ți-ai pus ochelari. Să nu îmi dau eu seama cine ești. Te-am prins!". Și pune mâna, în glumă, pe geanta mea de cinci kilograme. "Ia mâna", i-am spus. Își retrage mâna, iar salvarea mea a fost 40-ul. În timp ce mergeam spre autobuz, nu știu ce-mi veni mie să o întreb cum o cheamă. "Mihaela. Te prin eu altă dată și tot îmi dai bani". După ce mi-am găsit un loc, să scap de povara genții, vorbeam în sinea mea: "Uite strategie la asta mică! Cum o duce pe ea mintea să inventeze o poveste numai ca să scoată un leu de la mine. La școală nu merge, nu are niciun viitor. O să facă un copil și o să iasă cu el la cerșit, apoi o să plece în vest și așa își va duce viața. Educația să se facă cu forța, altă cale pentru minoritatea asta nu există!"

No offence!