Pe când stăteați aplecați, pe când admiram picturile murale, vechi de numai câțiva zeci de ani și atingeam literele gravate într-un lemn lucios care vroia să pară că e prezent din totdeauna, un om cu credință, slujitor al unei forțe de păcate iertătoare, aproape că își dădea duhul mai citind, mai vorbind din amintiri. Mă cuprinse o emoție căreia nu i-am găsit în cele câteva clipe de dominanță nicio explicație. Cuvintele ritualului răsunau, iar eu priveam imaginea, în ansamblul pe care mi-l oferea. Încerc să-mi dau seama ce anume m-a gădilat de am simțit emoția aia venită din pereți. Parcă mă strângea, presa fără nicio durere sau sentiment. Nu cred că era vreo energie nebănuită în încăperea luminată de culori artificiale reunite într-un candelabru voluminos suspendat aproape. Probabil influențele astea m-au surprins vulnerabilă, fiind o însușire pe care încerc să o păstrez cât mai proaspătă, dacă pot spune așa. Mi-am dat seama că nu sunt nici pentru și nici împotriva credințelor celorlale suflete înconjurătoare. O căldură, poate o roșeață în obraji și ochi aproape înlăcrimați, preț de câteva secunde, un fior tâmpit pe lângă brațe stătea să mă atingă.
Prea repede rostit era textul, din cinci cuvinte probabil înțelegeam unul, iar ală mai mult îl ghiceam, de parcă ar fi fost vorbit în altă limbă din care știam doar câteva cuvinte, restul fiindu-mi complet necunoscute. N-am înțeles nimic, nici eu și, mai mult ca sigur, nici restul lumii, probabil nici răul căruia îi erau adresate. Cu toate astea, lumea se preface că vede atât de clar, când, de fapt nu privește nici măcar în jos.
Ca o coincidență, în stropeala lui cu apă sfințită pentru ca toți dracii să piară, să ardă, scum să se facă, iar cenușa lor să dispară odată cu vântul, deși eram în spatele tuturor, o picătură a ajuns pe obrazul stâng ca și când ochii ar fi trebuit lăsați să se exprime, emoția să curgă, fără nicio reprimare a trăirilor inexplicabile.
Cam așa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu