Structură șubredă

În urmă cu puțin timp îmi propuneam un titlu "Structură șubredă". Pe atunci, știam exact la ce vreau să fac referire în momentul în care vor scrie. Între timp, am cam uitat. Totuși, cred că mă gândeam la structura mea ca fiind șubredă, în sensul că, deși cred că mi-ar plăcea stabilitatea, prezența șubrezimii îmi trezește senzații mai vii, mă pune în fața unor situații particulare, îmi oferă posibilitatea de a experimenta situații neașteptate, în fața cărora nu m-am mai aflat, provocându-mi frământări.

Din observațiile mele vagi, dar observații totuși, îmi dau seama din ce în ce mai tare că oamenilor chiar le place rutina, starea monotonă în care totul se desfășoară conform unui plan, cât de cât pus la punct. Iar atunci când ziua se petrece sub altă formă decât cea binecunoscută, oamenii se grăbesc să o catalogheze ca fiind, cum se spune "o zi ciudată". Astfel, ciudat înseamnă altfel decât normal, unde normal e majoritar, adică rutină. Nici măcar un pas nu mai e până la omul mecanic. Nicio analogie, și niciun strop de gândire nu am nevoie pentru a-mi da seama, că, de fapt, acestui om îi place să trăiască azi ce a trăit și ieri, iar tot ce se întâmplă altfel, pentru că îi dă bătăi de cap, îl deranjează, îl scoate din comun, îl pune în situații neprevăzute, iar lui, omului, nu îi place. Adică e un mecanism care funcționează doar după reguli impuse, iar noutatea i se pare a fi o ciudățenie și nu o experiență venită odată cu secunda următoare, adusă chiar de viață, care este altfel decât el credea că este.

Apoi apare plictisul, lipsa chefului de a face ce a facut și ieri. Nu-i așa că e simplu? Lucrurile astea simple, prea simple pentru a putea fi văzute și înțelese cât de cât, acționează indirect conștienței omului, făcându-l nefericit. El de fapt e trist din cauză că face mereu același lucru și, totodată, din cauză că nu face nimic nou, însă nu își dă seama că una și aceeași reacție provoacă suferința interioară.

Acum vreo patru-cinci ani, am trăit o perioadă, în care tot ce făceam era să aștept să vină weekend-ul pentru a merge în club. În timpul săptămânii mă plictiseam groaznic. Nu făceam nimic. Apoi a urmat o perioadă în care intrasem într-o rutină zilnică, care se rezuma la treburi casnice și internet și încă ceva, perioadă care m-a făcut să mă simt marginalizată. Mă marginalizasem singură. Iar ca o scăpare, mintea mea a crezut că e bine să facă o schimbare. Am mototolit manuscrisul ăla plictisitor, l-am aruncat la coș și mi-am pus pe hârtie noi reguli, pe care, ulterior, le-am încălcat desigur însă, în sensul bun. De atunci nu am mai trăit nicio zi în care să mă plictisesc. Mi-am creat anumie obiceiuri, dar îmbrățișez cu entuziasm tot ce apare. 

Nu știu dacă există vreo persoană care să facă exact ce-i place sau ce simte. Societatea ne îngrădește de la asemenea "extravaganțe" (așa se numesc, în anumite cercuri acțiunile ieșite din "tipare"!?).

Dacă ar fi să fac exact ce mi-ar plăcea ar însemna ca cei din jurul meu să conteze mult prea puțin, nimeni nu m-ar înțelege, nimeni nu m-ar sprijini, iar oamenii dragi mie ar suferi. Probabil aș suferi și eu, pentru că simplu nu ar fi. Aș mai simți și nevoia de confort, de întoarcere undeva. Nu aș avea unde. Dar/poate (scrierea mea nu e fermă, mereu există dar și poate, ceea ce face ca totul să fie incert) atunci îmi voi dori altceva. 

Teoretic îmi doresc să merg pe două căi paralele. Cred că numai combinarea lor mi-ar aduce satisfacție. Practic, iubire este și sunt mulțumită.