Cand stau singura, gandesc, trec undeva...dincolo. Imi vine sa iti spun, dar ma abtin. Abtinerea asta nu tine de mine, e un fapt pe care incerc sa mi-l insusesc asociindu-l rabdarii, rabdare care, aproape ca imi lipseste in situatii importante.
Odata m-ai tinut de mana intr-un fel vulcanic.
Nu e mare lucru sa ma tina de mana un barbat, m-au tinut cativa, si e o senzatie obisnuita, nimic special, numai derma in atingere.
Deosebit a fost cand m-a luat de mana el, barbatul. Un detaliu neglijabil revine cand revine, de dincolo, gandul la tine. Ma ia de mana si nu-mi mai da drumul, aproape ca si acum se incapataneaza sa ma tina nemilos. In momentul tinerii de mana, mintea se opreste, oricare alti factori externi nu mai exista, nu mai aud, simt numai vulcanul; erup foc si mai erup inca, diferit. Ii simt atingerea cuprinzatoare cum ma strange subtil acum, mai profund si nu-mi da drumul. Imi imprumuta sau imi restituie vitalitate. El stie ce mi-o da prin gestul lui, el stie gandurile pe care le are si tot ce simte in momentul asta, eu doar stiu ca simte bine.
Aproape coplesitoare cuvinte...
Uneori am un fel de premonitii, vad imagini prin ochii mintii; evident ca eu le inventez... Uneori le imbratisez cu zambet, alteori ma tem de ele. Explicatia psihologica ar fi ca imi doresc ca ceva anume sa se intample la un moment dat in timp si spatiu, dar, totodata nu sunt sigura ca vreau lucrul asta, astfel zambesc sau ma tem.
Cred ca sunt in regula marturisind dezechilibrul meu, cred ca trebuie, insa, sa nu-i mai acord importanta si sa adopt partea predominanta, dar, la fel ca si pana acum, cea predominanta este cea pe care o fac eu sa fie asa, si mereu s-a petrecut astfel, si ...mereu nu am asteptat destul, gasind mereu "scapare".
Stiind ca totul este relativ, mi-e teama de mine atunci cand caut siguranta, mintea asta tampita ma face sa nu astept destul.
Intre timp, am invatat sa pun lucrurile in ordine, oarecum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu