Tăceri prevestitoare

Ritmul trudnic nu-mi dă fericirea de a-mi formula tăcerile...

S-au adunat 10 scrieri începute și neterminate. Să fie oare lipsa de inspirație de vină? Ideile mele nu îmi mai par interesante încât să le duc la un oarecare final? Oboseala? Anumite rigori pe care încerc să mi le impun, oricum vagi? Ori trăiesc un soi de transformare, nici ea limpede?

Cică-i miez de vară... Una inperceptibilă, de altfel. Un amestec de canicula cu ploi, vânt, praf, lumină mai multă decât pot suporta, oameni lihniți de traiul ăsta rutinar și alte alergii.

Parcă acum, dar numai acum în momentul în care scriu, îmi doresc să mă deranjeze ceva, să fiu supărată, dezamăgită sau să îmi doresc foarte mult ceva anume, numai pentru a abera linistită în voie. Nimic, absolut nimic. Deși multe adunate stau în așteptare. Chiar dacă sunt relativ singură, mă simt liniștită ca apa de la Bâlea Lac. Iar dorințele mele stau numai la un pas. Conștientă fiind că le pot preface în realitate, faptul că mâinile-mi sunt goale, nu mă supără. Parcă-s o trestie. Poate chiar din asta se compune fericirea mea banală, din nimic. Sau am început să fiu mulțumită doar cu ideea de posesie, lipsindu-mă prostesc de substanță în sine.

Noaptea schimbă sensul...

Am adormit, poate că am și visat, somnul s-a sfârșit, iar starea generală s-a schimbat radical. Cu alte cuvinte "m-am trezit cu fața la cearceaf". Chiar e rău să mă culc liniștită iar trezirea să mă găsească fără zâmbet. Întristarea vine dintr-o lipsă de elemente fundamentale, de care nimeni nu dispune concomitent. Aș fi putut să spun, până nu de mult, că aerul îmi e suficient pentru a experimenta viața. Acum, însă, realizez că nu-mi e deloc îndestulător elementul aer. Vreau și focul și apa. Am exclus pământul pentru că tind încă să cred că personalitatea mea poate să plutească în dezechilibru, fără să fie necesară o întoarcere către materia roditoare. În altă ordine de idei, am crezut că așa cum în apă pot identifica foc, la fel o pot face și în aer; m-am înșelat, nu în aerul meu.

Neînțelegerea tăcerilor nu-mi mai pare periculoasă.

Dacă ar fi să compar viața omului cu un cerc în mișcare, atunci aș vrea ca cercul meu să fie învârtit de mine, să exclud influența exterioară. Nu cer izolare și nici egoistă nu știu că sunt. Vreau numai o răsucire după bunul plac. De parcă aș cere o "extravaganță" așa dificil pare.

Am ajuns să mă simt exclusă din pacea care părea că mi se cuvine.
În fond, o dorință banală, comună. Fiecare vrea să fie ca el și sfârșește prin a face ca alții.
Și atunci care-i sensul?

De-o fi ea pe bune sau nu, nu voi afla prea curând.

În condițiile în care temperamentul meu nu dă semne să fie altfel decât mișcător, propun - "Structură șubredă"

Btw, am găsit timp pentru a-mi semăna răsadurile de busuioc. Sper să nu fie prea târziu. (joi)