Today´s Quote

"Sometimes the most productive thing you can do is relax." 
Mark Black

Happy 1st of May, World! 

Today´s Question

Should I enjoy my ice cream or should I wonder how is made?

Today´s News

In romanian culture there is no 1st of May without sunrise

La munte si prin paduri fumega gratare. Tone de deseuri in urma. Aceleasi stiri la tv. Cele mai multe petreceri sunt la mare. Inceput de sezon estival, totodata. Droguri, tocuri, scripici si mult alcool. Rasarit in Vama Veche. 

Oarba, la inceput

S-au scurs trei saptamani fara sa treaca o seara in care sa nu ma uit la pozele noastre. Parca am stiut ce va urma, parca am stiut ca-mi va fi atat de dor si ar fi bine sa am cu ce sa-mi hranesc nostalgia. Cand ma privesc de afara pe geam am impresia ca fabulez. Cum naiba, oamenii chiar simt iubire si inca se mai pot indragosti? Societatea nu le-a omorat toate simturile? Societatea nu omoara, societatea creaza monstri in fiecare celula de viata. Adica banii, puterea... Si am ales poate cea mai perfecta dintre societati (n-am ales-o chiar eu), unde mostri au colti, limbi bifurcate si tentacule pe cap. Si am ramas. Pentru ca in societatea asta ma simt in siguranta. E o contradictie in viata asta. Omul traieste in confuzie. Eu traiesc in confuzie. Si tu traiesti in confuzie si nu stii niciodata ce sa faci, asa ca faci ceva mereu in continuu ca sa nu gandesti si ca sa ai despre ce sa vorbesti. Si pentru statut, bani. 

Eu simt, iubesc si ma indragostesc. Sunt indragostita de ma doare capul cand incerc sa-mi imaginez viata fara iubirea asta. Nu, n-a fost o decizie de impuls, doar mi-am urmat dorinta. Iar acum, nimic nu-mi poate sta in cale pentru a avea apropierea si a desavarsi iubirea. 

M-ai facut, in mod indirect, sa-mi doresc sa scriu. Pentru ca nu vorbesti cu mine. Nu-mi scrii prea clar, nu-mi vorbesti, nu-mi raspunzi. Dar iti gasesc scuze si am incredere in ceea ce faci. Oarba! Asta face iubirea, orbeste. Si face bine. 

Pentru cine scriu?

Pentru toti oamenii care nu simt destul, care nu se lasa purtati de valuri, care nu lasa vantul sa-i imbratiseze. Sa vada si ei ce pierd si prin ce trece omul in diferitele faze ale iubirii. Pentru cei care traiesc, refuland in snobism, sport, seriale, vicii, si tot ce hraneste ego-ul, control si putere. Pentru cei care nu au curaj sa vorbeasca, sa-si deschida inima si sa impartaseasca. Pentru cei care se tem sa faca asta. Restul, traiesc. Si pentru mine, pentru ca am nevoie ca tu sa ma asculti. Iar in limba ta materna nu stiu sa-ti scriu, iar in engleza nu as putea sa o fac la fel de natural ca-n limba mea materna. Scriu pentru noi, ca sa nu te bat la cap, ca sa-ti dau spatiu. Pentru ca am incredere in tine. Scriu pentru ca omul are nevoie sa fie ascultat. Si incerc sa obtin un echilibru intre ascultator si ascultat. 

Franturi

Gânduri, fum și alte vicii poposesc pe vârfuri de plăcere când conduci dormind uitarea la sfarsitul visurilor printre călătoare pene. Peste hotare, de după ochi de apă, amețești gonind ghemarea și pentru a mia oară taci absent. În joaca abia născută mâine ești doar tu, dar sunteți mulți de fel îngăduiți de voința rătăcită, falsa credință. E timpul tunurilor în cântul vântului de sub dorul nostru umed unde, fulgi albaștri prinși cu rouă se zbat departe. Nici nu a început, sfârșitul lipsit de durerea veche și clocită în palma tragic zdrobită de lumina de pe drumul necunoscut, fiind departe de călăii devoratori de suflări muribunde. Nu vezi, nu vrei, nimic nu este de văzut, nimic nocturn nu se preface-n speranță. Ești departe de ieri și nici acum nu ești când nisipul de mult răcit e spulberat în privirea absentă. Și fierbe sângele...

Și taci ca și când...

Din nou, sub ochii tăi, prin nisip mă voi tăvăli. Goală.

Franturi

In momentele rare de singuratate ar trebui sa ma simt plina de mine si nu cuprinsa de frustrari si ganduri negre.  

Ma duc sa fumez cu vodka, incat vinul e prea bland pentru gerul din fiord, doar -15 grade acum. 

Vreau sa fiu un om bun

Oamenii ma fac sa fiu rea, atat de simplu, pentru ca nu stiu sa vorbeasca.

Am fost un om rau pentru ca am gresit si nu te-am luat in serios. Am fost rea cu un om ce a stiut sa vorbeasca.

Oameni ipocriti unde intorci capul

M-am mutat de doua luni din barca iar propietarul nici nu s-a sinchisit sa ma intrebe daca am gasit un loc unde sa stau.

E fain sa am experienta de a trai pe o barca in iarna, in fiordul norvegian.

Sunt adorabila

Doar ce am primit un email de la propietarul barcii in care imi spune ca el, impreuna cu sotia, sunt fericiti sa ma aiba la bord si ca ma iubesc. Mai mult, doresc sa tinem legatura si dupa ce ma mut.

Este o zi libera perfecta!
2015 este promitator!

Don't be silly, butterfly, you'll never get to swim! Fly!

70.000 de ganduri

Photo: Valentin Zaharia

Sa zbor! Sa nu cad! 

Varianta cea mai grea e negatia!

Nu mai scriu acum, ca e tarziu. 

Nici oja nu-mi pun pe unghii ca e seara si-mi raman urme de la cearceaf. 

Nu merg sa alerg la doar un grad ca-mi ingheata obrajii si s-ar putea ca pielea sa-mi imbatraneasca mai repede. Nu, nu-mi cumpar o gheaca pentru alergat pe vreme rece. Nu afara e mai bine, ci in pat in cabina asta ingusta cu trei usi si doua geamuri. 

Nu, nu vreau sa-mi fac niciun plan pentru ca si maine voi suferi de instabilitate emotionala si o sa dezamagesc sigur pe cineva. 

Nu, nu il sun pe V. sa-i spun ca-mi lipseste si sunt tare nefericita pentru ca s-ar putea ca el sa nu vrea sa auda asta. 

Nu stau acum sa scriu ca iar dorm prea putin si fac cearcane si adorm in autobuz maine si voi fi obosita la munca. De parca ar fi o munca de care sa-mi pese. 

Nu scriu despre barbati folosindu-le majusculele pentru ca s-ar putea sa citeasca. Macar de le-ar pasa. 

Nu accept ajutor de frica sa nu mi se scoata ochii.

Nu gatesc pentru ca trebuie sa mananc singura.

Nu scriu retete pentru ca atunci cand ma concentrez gandurile dispar si m-am obisnuit sa le observ si sa fiu obosita cu ele. 

Nu ma intalnesc cu K. pentru ca-i prea repede dupa despartirea de V.  

Nu ma intalnesc cu K. pentru ca e prea søt og snill si mi-e teama de o dezamagire!

Nu ma intalnesc cu K. de teama sa nu ma atasez. Sunt fraiera! 

Nu aplic pentru ca n-am sanse si-mi pierd timpul. 

Nu citesc pentru ca mi s-a ars becul de deasupra capului si nu vreau sa incerc lampa din sertar. 

Nu-ti impartasesc gandurile mele pentru ca-i sa zici ca am probleme. 

Nu-ti impartasesc nici fericirea si nici tristeatea pentru ca din experientele anterioare am observat ca nu prea conteaza. 

Nu! Am sa stau in plasa de paianjeni si-am sa ies la lumina la urmatorul Halloween! Bullshit!

Photo: Valentin Zaharia

Nu, n-am sa postez si eu fotografii black&white pentru ca nu m-ati invitat! 

Si nici Pink Floyd n-am sa mai ascult pentru ca e depresiv. 

Dar am sa merg la vot, din nou, pe 16 noiembrie si-am sa astept cat timp e nevoie la coada, poate sa fie si -20 de grade. Iar daca romanii nu-l vor alege pe Iohannis presedinte, nu-mi va ramane decat sa spun atat de mult DA incat sa renunt la cetatenie in cel mai scurt timp, nu pentru ca tara nu-i minunata ci de rusine, ¨rusinea ca altii sunt romani¨. Nici in afara nu mi-am gasit linistea, dar linistea e aici. 

Not in the same boat

Cum ar fi sa incep sa scriu din nou?
Ar fi in primul rand folositor. Si fara ocolisuri de data asta, fara fraze in care cuvintele-s aranjate astfel incat nici eu nu mai inteleg ce trairi avem. Fara constructii imbarligate cu sentimente tainuite. Si fara sa-mi pese daca ma urmareste cineva si nici ce crede cititorul. Sa scriu pur terapeutic. 

Deschid blogul. Ultima postare: luni, 30 septembrie 2013.

N-am mai scris nimic despre mine de-un an. Si atunci scriam despre visare si iubire intr-un mod in care probabil doar doua persoane din viata mea ar putea intelege ¨ce vroia sa zica autorul¨. 

Scriu despre viata, oameni, iubire, trairi si ego. Asta-i planul..

Aseara:

E furtuna si sunt singura in barca. Stau in fund, in pat, sub plapuma, cu laptopul in brate, cu doua perne la spate. Se misca patul. Numar valuri. Se intind paramele. Sufla vantul. Se misca o esarfa atarnata. Mereu pierd numaratorea. Simt ca ma sufoc. Deschid un geam mic. Mai am unul, dar l-am blocat ca sa nu-mi mai intre apa. Cand am sa fiu mare am sa stau intr-o casa cu ¨tavan inalt¨. Traiesc singura pe o barca mare intr-o camera mica si mai platesc si bani pentru asta. E destul de cool. Aventuros, mai ales pentru ca vine iarna aia. Daca era vara sigur aveam mai multi prieteni. A trecut aproape o luna de cand traiesc aici si mai bine de o luna decat sunt singura. Parca m-am intors de unde am plecat, dar in alta tara. Pregatesc o petrecere de Halloween. Cu supa si prajituri cu dovleac, sperietori si alte chestii de pe lumea cealalta. 

Între om și zburătoare

Călătoria a fost mereu către nicăieri și este mereu nesfârșită. Putea vedea câteva drumuri posibile despre care avea impresia, de regulă greșită, că o vor purta, la un moment necunoscut, pe acele simțuri familiare. S-a întâmplat să aleagă și varianta corectă, adică calea care chiar a condus-o la un confort desăvârșit, doar că, s-a întâmplat rar și n-a durat niciodată mai mult decât o străfulgerare. Păcat de conștientizarea asta nefericită, dar bine măcar că somnul nu-i continuu. 

De data asta nu a fost singură, era înconjurată de oameni faini, prieteni dragi, cu care chiar a ales să meargă la drum. Au plecat ei, voioși și frumușei, dis de dimineață, entuziasmați că vor cutreiera pământul și apa și vor ajunge... vor găsi Edenul, dar nu s-au gândit nicio clipă dacă vor merge cu vaporul, pe jos, cu mașina etc. Nimic neprevăzut nu putea pune piedici. Călătoria în sine se dovedește să fie mai importantă decât destinația, până la urmă (că așa-i și-n viață), deși la început destinația părea că-i scopul. Cum rugile au fost ascultate, atmosfera a fost asezonată cu cel mai iute praf de ciușcă. Au rămas muți de surprindere, mirați de întruchiparea imposibilului, tot ce ți-ai fi putut imagina vreodată mai în glumă, când erai copil de alcool, sau mai în serios când chiar erai copil și totul părea posibil, se întâmpla acum. Ajunseseră acolo unde omul devenea ce-și dorise să fie, altceva decât ființă omenească, la bază tot energie, fie ea de orice fel. Adică nu se trasformase niciun om în casă, copac, măr, apă, dar în roboți de război, da. Călătorii s-au surprins spectatorii unui conflict între mașinării, toate având conștiință umană. Probabil că erau și multe Barbie la salon sau în bucătărie, dar nu le-a fost dat să le întâlnească. În schimb, fierătaniile astea lipsite de suflet, dar inteligente, oarecum, băteau imaginația. Se luptau precum oamenii și nu precum ar fi fost conduse de oameni. Era clar, tărâm fermecat. Iar cum călătorului îi stă bine cu drumul, și-au văzut de aventură prin desișul mecanizat, asupritor și contagios.

Au urmat etape ale căror conținut nu contează, prin urmare s-au evaporat, însă ele m-au condus mai aproape spre a deveni ceea ce sunt. ''Uite, ești pasărea Shakespeare'', mi s-a spus, în timp ce tălpile mi se desprindeau de sol. Începusem să dau din mâini și din picioare încercând să-mi restabilesc echilibrul. Vroiam să prind pe cineva de mână, să mă agăț de ceva. Nimic. 'Sunt zburătoare. Picioarele-mi sunt nefolositoare, iar mâinile-mi sunt aripi zbătânde, într-o răfuială nebună'.

Încet, încet am învățat să zbor, să mă înalț până departe în văzduh și să cobor ca o torpilă, ciripind sonete. Chiar dacă nu aveam habar care este motivul pentru care mi se întâmplă... să zbor, nu conteneam să tac de fericire. 'Mă simt perfect. Zborul e armonie'. Fiind cu voma în gât la propriu, nici de data asta nu m-a ținut prea mult fericirea. Am rezistat până să te întâlnesc, totuși, străine. Ne-am îmbrățișat vicios și ne-am sărutat înăbușit. Apoi, dezamăgire. M-ai respins într-un fel fizic greu de descris. Mă apucai cu mâinile tale prea fierbinți de brațe și mi le desprindeai de tine. Chiar așa! 'Dacă stai lângă mine, devi pasăre și vei uita ce ai fost, îți vei păstra doar conștiința. Pleacă! Salvează-te!' Îmi zburau fulgi din piele și cu penele ude de lacrimi am plecat.

Și-a rămas om. 

Parcă marele rău a fost produs de nevoia tot mai pronunțată de a opri timpul în loc, n-am reușit să opresc decât mecanismul interior, cam ce mișcă pe sub piele. Am stat pe loc vreo două zile,  autoconservarea a luat comanda, apoi, lepădându-se nu în scurt timp, dar în reprize, de boala blocată în mațe și-n minte. A fost bizar să fiu bolnavă fără niciun motiv aparent. Printre vărsături și friguri, am primit și explicația. Șocant să intru-n mintea ei să aflu că nimic nu-i sănătos pe lume. Absolut nimic. Iar totul este evident. La o săptămână după dezlănțuirea mânioasă și tălmăcirea diagramelor încâlcite fără sens, nicidecum n-am ajuns să pun stăpânire pe gânduri, e mai mult nonsens, e complicat. Am reușit să dorm mai bine, ca om. 

Parfum de vicii

Pleased to meet you/ Hope you guess my name

Aproape că locuia în orașul meu, într-o cameră nu mai mare de 40 mp, la parter, într-o zonă de apartamente noi, aranjarea arhitecturală a clădirilor și acceselor impunându-mi mereu dificultăți în nimerirea intrării corecte. Îl găseam de fiecare dată încălțat, purtând jeans și cămașă de culoare deschisă, de parcă doar ce intrase pe ușă, cu două minute înaintea mea, lăsând să se observe la baza gâtului un lanț decent de aur, cumpărat ori primit în tinerețe, în care erau blocate toate amintirile singurătății. Încă mai simt mirosul de vicii care mă copleșea atunci când, la sosire, mă săruta de parcă mă saluta. Avea darul să poarte combinația asta de arome, parfum, tutun, alcool, fără să îngreuneze respirația, putând fi inhalate în mod distinctiv, dar numai împreună acționau asupra mea precum o vrajă, atât de puternică încât, într-o clipă, dependența de conștientizare a realității se dizolva. Pluteam într-o lume din care nu făceam parte, dar eram atunci, acolo, cu un pahar de vin în mână sau, alte dăți, cu unul de scotch cu amaretto, cu ochii vii, auzul atent, nestingherită. Mă aflam într-un studio audio, de dimensiuni mici, cu potențialitate de dormitor, pereții și tavanul antifonați, printre monitoare, cabluri, amplificatoare, instrumente și alte scule. Îmi interpreta, de fiecare dată, voce/chitară Sympathy For The Devil -  The Rolling Stones. Așa începea totul.

O rutină agreabilă

După nouă luni puteam să am un copil, atât a trecut din martie până în decembrie. Timpul trece și eu parcă bat pasul pe loc. Mai mult de șase-nouă luni nu rezist făcând aceeași muncă. De când mă știu nu sunt consecventă în nimic. Nici timpul liber nu mi-l petrec mereu la fel, adică să am și eu o preocupare căreia să-i rezerv o bucată semnificativă din timpul meu, un hobby. Nici diete nu am ținut. Un singur fapt nu s-a schimbat. Sunt îndrăgostită ca și acum cinci ani, dar altfel...

Sunt dificilă, îmi repet. Mai sunt capricioasă și greu de suportat în diverse și destul de dese situații. De aceea mă simt norocosă că un om așa de bun stă încă lângă mine, adoptând o atitudine înțelegătoare și tratând strările mele de pierzanie cu seriozitate, calm, răbdare... În el cred că stă concentrată toată răbdarea din oamenii care o caută încă. Și pentru că numai capul meu are idee despre ceea ce simte, gândește, vrea, despre confuzie, despre cât de neputiincioasă mă simt și lipsită de încredere, adică eu mă știu cel mai bine, dar nu destul... am impresia că nu sunt demnă de o asemenea prețuire. El e statuia care mă așteaptă în casa cu miros de legume gratinate. Și pentru că mă știe tristă, de parcă asta ar fi starea mea generală, și pentru că nu mai știe ce să-mi facă, ce atitudine, comportament să adopte pentru a mă face să mă simt mai bine, printre alte metode mai puțin evidente, a găsit și una prin care să-mi bage direct dulceață în vene. Mi-a pus bomboane de ciocolată lângă pat. Zi, noapte, e de ajuns să întind mâna și zahărul mi-a și ajuns în sânge. "Mănâncă! Bea! Mergi de-ți ia pantofi noi! Fumează! Pictează! Înfundă-ți nasul și plămânii! Ieși la dans! Ia-ți liber! Unde vrei în vacanță? Ce vrei, femeie? Spune-mi cum să te ajut! Nu mai știu ce să-ți mai fac! Lasă-mă să te ajut! Ajută-mă să te ajut!"

În decembrie am fost în România (acasă). Păi da, locul ăsta este Oslo și, probabil, nici nu se va numi altfel, cu toate că, la început, alta era intenția. Zece zile pline. Nu concediu, nu vacanță. Doar o perioadă de vizite. Am fost pe fugă dintr-o casă în alta, într-un local în altul și nici nu am reușit să fac tot ce-mi propusesem. În schimb, am avut parte de surprize. Nu m-am așteptat să fie o perioadă atât de emoționantă, dar a fost. A fost frumos, iar cum totul e trecător, au trecut și sărbătorile de iarnă.
Mi se face din nou dor. Sau am venit direct cu un mare gol... Îmi place sentimentul ăsta și tot căutând motivul, m-am gândit că mai bogată senzație decât dorul e împlinirea lui. 

Am revenit în Norvegia, singură, alte zece zile, fără Vali. Păi da, tot ce am avut de făcut a fost să mă reobișnuiesc cu rutina asta plictisitoare. Să redevin un mecanism aproape perfect. Iar pentru asta a fost nevoie doar să merg la lucru. O muncă care a ajuns să-mi provoace nervi și tensiune prin simplitatea ei. Nu lipsa stresului mă stresează, ci lipsa noului. Rutina dracului!

Pe de altă parte, nimeni nu mă aștepta acasă, o situație nemaitrăită de nouă luni, dar experimentată destul în cursul ultimilor ani. Treaba de a nu face nimic, după muncă, din ce trebuie făcut de obicei în cuplu, îmi aducea să simt extrema cealaltă - relaxare completă. Dar, în momentul în care puneam capul pe pernă și trăgeam plapuma pe mine, stresul își recăpăta forțele. Aveam, în creștetul capului, o caracatiță care suferise mutații serioase, dracia se hrănea precum lipitorile. Și-a extins cu vigilență tentaculele flămânde peste fruntea mea, și-a înfipt ventuzele, urmând alimentarea. Sugătorile astea mărunte, umede, cleioase de pe pielea mea absorbeau tot ce era bun, frumos, onest în mintea mea și-mi dădeau la schimb durere, neputință, înspăimântare. Mă cuprindea și frica, nu aia de depresie, frica că mă voi trezi și tot ce mă așteaptă e o altă zi identică. Ca în filmul "Ziua Cârtiței", pe care am să-l revăd mâine, poate îmi scoate la iveală vreo soluție ori morală, măcar. Nu mai spun de coșmarul pe care îl trăiesc oricum în fiecare seară. Mă culc visând deja.

Anyway, Vali s-a întors iar viața a revenit la "normal".

Sunt nefericită. Și am înțeles motivul. De vină e obstacolul din calea noului, rutina. Și mai e ceva ce e altfel, dorul. 

Eu mută

N-am chef să mă spăl. Trebuie să o fac. Merg în baie. Mă dezbrac și dau drumul la apă. Ridic privirea fix în oglindă. E o tipă acolo cu un păr decolorat și murdar. E o femeie cu riduri și cearcăne. Mi-e străină. Privirea ei nu-mi spune nimic. Nu-mi place de ea. Stă acolo și se holbează la mine. Se uită în ochii mei, dar nu-mi transmite nimic. Ce Dumnezeu o vrea de la mine? Mă privește cu dispreț. Are ochii mari și frumoși. Dar începe să mă enerveze. Poate are impresia că știe ceva ce ar trebui să știu și eu... Dacă ochii ei sunt doar abis, poate e invidioasă pe expresivitatea privirii mele... Sigur știe ceva... Dar e mută. Nu scoate un cuvânt de care să mă pot lega. Își pune mâinile în cap și-și improvizează o coafură. Arată mai degrabă cu un cuib de viespii. Poate vrea să-mi sugereze ceva... Îi stă mai bine așa, o prinde. Dar are moacă de om nebun... Fie e înapoiată mintal, fie doar inocentă. Poate-i e sufletul curat, deși nu exprimă nevinovăție. Femeia asta ascunde ceva... O las pe tâmpită în oglindă și intru în apă. Aici e mediul meu. Acum mă simt foarte bine. Înghit apă. Tușesc apă. Văd fiecare strop cum mă atinge și-mi ating pielea de fiecare strop. Pic! Pic! Pic!

Gust plin de toamnă

Vântul agitat de un rece plăcut zboară frunze în toate direcțiile. Norii merg grăbiți să lase locul altor nori, iar soarele se zbate să răzbată printre ei. Eu simt nevoia de fular. De când îmi pot aminti, în fiecare an este o zi, nu cea calendariastică, în care, pentru mine, se instalează anotimpul miresmelor și al culorilor. Atunci spun: "A venit toamna!". Este ziua în care ies din casă și rămân surprinsă toată ziua. Anotimpul ăsta îmi aduce așa... o pace interioară cum rar se întâmplă să-mi fie dată din exterior. Abia acum natura arată armonios. Voi putea trăi fără vară, dar fără trainicele crizanteme, fără jocul și foșnetul frunzelor, aromele, culorile, și mai ales fără roadele muncii, fără poame, fără soarele și ploaia de toamnă sens nimic n-ar mai avea. 

Toamna e anotimpul cel mai frumos. E complet. Acum abia cercul se închide, desenând perfecțiunea. Este o continuare a ceea ce a fost și o pregătire pentru ce va urma. E punctul culminant al tranzitului. E un drum lung către pivniță. Mergând prin frunze pe drumul celor mai dulci arome, privind covorul cum se mișcă, amintirile devin mai vii ca altădată. Dacă-mi închid ochii și mă opresc din mers o clipă simt cum un păianjen căzut pe ceafă, în timp ce-mi îndreptam simultan privirea și mâna dreaptă către cel mai îndepărtat ciorchine de struguri, coboară, încet, către șina spinării. Țip, mă scutur și mi se face greață în același timp. Îmi scot bluza din pantaloni și printr-o mișcare ce mă înconvoaie până la amorțeală îmi strecor brațul stâng pe spate, pe sub tricou, pe piele, mâșcânu-l haotic în toate direcțiile, încercând să acopăr o arie cât mai largă, ucigând, astfel, nevertebrata nevinovată. La finalul cutremurării nervoase mâna dreaptă arăta ca ieșită dintr-o încăierare, învinsă dar nevătămată. Până să mi se prelingă mustul peste încheietura mâinii prin șanțurile formate de vene, am dat drumul ciorchinelui strivit și m-am scuturat din nou.

Culesul viei bunicii mele este un eveniment important și, parcă, dintotdeauna am luat parte la el, fiind mereu anunțat cu cel puțin două sămptămâni înainte de desfășurare, astfel, fiecare membru al familiei se putea organiza în așa fel încât să participe la sărbătoare. Unchi, mătuși, veri poate, surori, rude etc, cu toții ne adunam și culegeam via. Două zile pe an, de regulă pe la jumătatea lui octombrie. În ultimii ani, cum auzeam fixarea datei mi se zbârlea pielea pe mine de nervi și invocam implicarea în situații ce mă cereau prezentă în alt spațiu, chiar în weekend-ul respectiv. Nu-mi plăcea să culeg strugurii. Nu-mi plăcea să mă murdăresc pe mâini, să-mi intre negreală pe sub unghii și să nu-mi mai iasă câteva zile. Uneori aveam gânduri chiar de intoxicare, otrăvire a butucilor. Nu-mi plac pânzele de păianjeni și nu-mi plăcea nici să "bobesc" recolta. Tratamentul ăsta se aplica selectiv. Recolta era supusă judecății bunicii, doar ea decidea care parte de vie trebuia să fie sortată și care merge direct în zdrobitor. Mă puneau să înlătur de pe ciorchine atât boabele necoapte cât și cele mucegăite. Groaznic! Nu știu cum făceam, în ciuda "treburilor" importante fixate în ziua recoltei, care s-ar fi părut că nu au rezolvare fără implicamea mea, dar eram prezentă în fiecare an la culesul viei. Probabil vroiam să merg, să fiu acolo, dar nu-mi plăcea munca în sine. Cert e că începeam cu ce era mai greu, dar ajungeam să fac cele mai simple treburi. Ajungeam sâmbăta pe la ora zece, când deja se adunase puțin must și așa-mi începeam ziua: "L-ați gustat? Cum e?". Nimeni nu-l gustase. Nu prea era nimic de gustat. Nu avea culoare încă. Era doar o zeamă dulce. Cred că așa-mi manifestam eu entuziasmul față de calitatea recoltei?! Apoi îmi pupam mătușile sau mai bine zis mă pupau ele pe mine cu buzele pe ambii obraji. Îmi salutam unchiul suit pe scară, atingându-i glezna. Mă duceam în gradină și-mi căutam bunicul: "Ce faci tataie?", el răspunzându-mi așa cum mă obișnuise: "Cânt". Râdeam și treceam mai departe. Mai târziu am înțeles că bunicul meu era deosebit. Apoi mă urcam pe casă și, în poziția piticului, culegeam bolta. Ăsta era sectorul meu. Păi cum naiba să nu încerc să fug de culesul viei? În câteva ore nu-mi mai simțeam genunchii de amorțeală. Mă uitam insistent spre picioare, încercând parcă să le dau comenzi cu privirea. Aveam impresia că nu mă mai ascultă. Teatru! Apoi, mare lucru nu mai urma. Insensibilitatea membrelor inferioare luase sfârșit, scopul fiind atins, responsabilitatea îmi era mutată la zdrobitor, acolo unde-mi plăcea cel mai mult. Struguri, familii de păianjeni, albine, frunze, toate intrau în butoi trecând prin gura de fier controlată de mine. Nimeni nu se gândea că în mintea copilului sângele alimenta gânduri sadice, oarecum de răzbunare față de insectele ce-mi incomodaseră și mai tare activitatea. Acum mă uitam mai mult între dinții mașinăriei. Era o plăcere ciudată și bolnăvicioasă în același timp, mă distram copios și mă amuz și acum amintindu-mi. Câteva mătuși bobeau strugurii, iar eu înlocuiam gălețile pe jumătate pline cu altele goale. Apoi fugem la bucătărie, în grădină, mai căram o găleată, mă duceam să cumpăr pâine, le aduceam apă sau alte licori, eram, cum se spune, om bun la toate. Asta pentru că nu-mi plăcea treaba aia în sine, de bobit. Dar la sfârșitul zile, mă simțeam bucuroasă. Misiunea era dusă la sfârșit. Stăteam cu toții la masă și ascultam, de data asta, povești în care erau implicate rude mai mult sau mai puțin cunoscute. Eram curioasă și punând întrebări ajungeam unde mă interesa. Romantism popular: câți pețitori a refuzat bunica până să-l accepte pe bunicul. Povești haioase: cum a plecat străstrăbunicul cu căruța prin porumbi și l-au prins grănicerii la bulgari. Povești înduioșătoare: când bunicul a recunoscut-o pe iapa Magdalena pe o pășune în apropiere de șoseaua națională și a strigat-o, animalul s-a oprit din rumegat, și întorcându-și capul către direcția din care venise sunetul a luat-o la galop oprindu-se în fața omului care o crescuze de mânză. Au avut un moment, iar cu lacrimi în ochi s-au desparțit din nou. Și altele... Când plecam, țineam să-i spun bunicii că datorită ajutorului meu au terminat treaba și mi-e datoare cu niște vin. L-am gustat des. L-am băut rar. E acru. Cred că doar acru. Dar fiert e bun!

Povesteam aseară cu cea mai nouă prietenă a mea despre întâmplări din copilărie și adolescență. Ok! Ea vorbea, gesticula, zâmbea, exclama, gesticula din nou, aproape că sărea de pe scaun, se înroșea și parcă mă trăgea de mână acolo în viața ei, în centrul unor întâmplări importante, cu multe personaje. Eu luasem poziția copilului stupefiat de povestea lui Prîslea cel voinic și merele de aur. Este uluitor ce momente intense a trăit femeia asta, câte detalii își amintește și cu cât entuziasm mi le expune acum. Parcă mi-a interpretat recenziile mai multor filme într-un stil care ar vinde și ce nu e turnat încă. Retrăia acele momente cu fiecare particulă materială și spirituală. Bucuria clipelor de atunci revenise și se vedea. Ochii i se umezeau în timp ce gura-i era până la urechi, iar pe mine mă dureau fălcile de râs. Mi-a spus despre cum se iubea prin fân; despre cum îi dădea de băut nașei tatălui doar pentru a o trimite la culcare și a petrece cu restul tinerilor familiei; despre cum venea, împreună cu prietena ei, de la discotecă acasă cu ocazia și, lăsând la o parte propunerile indecente pe care unii șoferi le sugerau, răsuflau ușurate că au fost lăsate la doar șase kilometri de casă, dar așa cereu ele, aveau o plăcere ieșită din comun. După ce prindeau un pic curaj luând câte o gură din sticla de vin din geantă, acolo în câmp, în pustietate, în plină noapte, sub clar de lună, cam pe vremea asta, începeau să alerge și să țipe pentru a înspăimânta ciorile amorțite. Și erau multe ciori ce zburau, iar cele speriate erau fetele ce alergau și râdeau una de zbierătura celeilalte.

Eu nu am astfel de povești și mă simt săracă atunci când parcă nu am ce difuza din acea perioadă a vieții sau poate sunt puține întâmplări pe care le consider amuzante sau pe care mi le amintesc. Poate doar îmi lipsește darul expunerii orale... Tot ce-mi vine în minte, cel puțin acum, sunt chestii legate de un univers mic și confortabil: nuc, zăpadă, pantaloni de lână, nisip, înghețată etc. Este adevărat că la bloc nu e derea, rațe nu sunt și, e adevărat, că din motive concludente aveam numeroase interdincții.

Și mă gândesc surâzând la atâtea obiceiuri, fiecare trezindu-mi în sânge câte o dulceață ce mă face să tremur de-mi vine să iau pe cineva în brațe. Parfumul sucului de roșii... înseamnă mai mult decât o stică de jumătate scoasă din beci, desfăcută și consumată. Totul pornește de la semințele de toamna trecută, uscate la soare pe pervazul geamului care dădea către miazăzi, alături de alte boabe, pe care bunica le strângea din cele mai frumoase roșii din grădină, coapte la maturitate deplină. Sub streașină, unde soarele nu era la fel de puternic, erau spânzurate șireaguri de ciușcă, cosițe de ceapă și usturoi, mănunchiuri de busuioc și alte frunze. Iar când vine vorba de bunătăți la borcan, nimic nu se compară cu dulceața de gutui cu nuci. Și mă opresc aici.

Am crescut în grădină la bunica cu tufele de agriși, cu coarnele, zmeura, piersicile fără puf, pe care le adusese la viață bunicul, altoind un prun cu un piersic, îmi spunea el, printre caiși, aluni, peri, smochini și alte plante. Nu am fost dusă la teatru și nici pian nu am făcut. Îndrăgeam cântul cucului și iubeau deosebit un copac, un nuc, a cărui dramă n-o voi uita vreodată. După ce mă purta pe crengi atunci când vroiam să mă ascund, după ce că-mi așezam tabăra la baza trunchiului său în exploatarea mea, după ce că-i era și casă cucului,  nu reușeam să-l ajut, rămâneam neputiincioasă și nici cele mai bine jucate isterii nu puneau sfârșit dramei. Mă simțeam vinovată. Nu înțelegeam de ce în fiecare toamnă nucul era bătut cu nuiele lungi și nicio creangă nu era iertată. Acum, nucul mi-apare în vise.

"Farmecul" nopții

În timp ce un bărbat alb își ajuta prietenul negru să înghită cartofi prăjiți de la Buger King, un tip norvegian, târându-și bicicleta probabil furată, căuta printre rosturile pietrelor cubice resturi pierdute de drug dealers, iar la câțiva metri în josul pietonalei, un puști cumpăra, în schimbul a 50 de coroane, o revistă de la un dependent de heroină cu legitimație pe care statul îl ține în viață, dar îl pune totuși să muncească, vinde ceva. La câțiva metri în susul străzii, în fața unui magazin, discuția cu un bărbat mi-a fost întreruptă de două persoane, un el și o ea, ambii dependenți de heroină fără legitimație care ne-au întrebat "do you need something?", prezentând oferta: "heroin, hashish, speed?". Pe oamenii ăștia îi cunoști de la distanță, abia își duc corpul atrofiat după ei, iar trăsăturile feței aduc cu ale unui zombi. Toată marfa putea fi încercată pe loc. La colțul străzii, cam la zece pași distanță, fetele strigau cu buzele țuguiate "hey baby". Toate astea se desfășurau pe ritmurile piesei care mi-a zgâriat timpanul de luni de zile, al cărui refren nici nu știu dacă semnifică vreun prenume sau o fi însemnând ceva "Nosa, Nosa". Iar cu vreo 5 minute după scena asta, poliția călare patrula elegant, animalele relaxându-și intestinele pe pietonală.

Wish You Were Here

Bla Club

Într-o duminică liberă am ținut neapărat să mergem, din nou, în plimbare pe cursul râului Akerselva. Poate au trecut vreo două săptămâni de la prima întâlnire cu zona asta sau poate puțin mai mult. Atunci era seară și nici nu m-am uitat prea mult în jurul meu pentru că mă fermecaseră zidurile acoperite de grafitti. Desenele astea luminate discret de becuri agățate unde nici nu mă uitam, păreau că prind viață. Poate și zarva oamenilor și mirosul de mâncare chinezească, numai bună de înduplecat de cei în pofte mi-au orbit o emisferă. Între timp, vremea a făcut minuni în Oslo. De data asta nu mai era noapte. Era puțin trecut de prânz, mirosul de legume, pui și sos de soia nu exista. Peisajul era altul. Culoarea aceea crudă specifică primelor patru-șase frunze îmbrăcase toți copacii. Terasele și iarba erau pline de oameni frumoși ce leneveau și încercau să cuprindă soarele, să-l ia în brațe și să se iubească cu el. Își suflecau mânecile, își ridicau pantalonii, își îndreptau privirea către cer, închideau ochii și rămâneau pietrificați. Râul? O minunăție transparentă, pe cât de rece pe atât de vie. În zona în care ne-am plimbat are un curs lin, fără căderi bruște de apă. Am auzit că până anul trecut puteai să vezi somoni înotând, însă din cauza unei devărsări de substanțe nocive, au murit. Niște tineri norvegieni ne-au spus că în curând viața își va relua sensul. Adică migrația somonilor va fi reluată pe Akerselva. Mergând prin parc către locul în care de Paștele lor am ajuns pentru prima dată, nu-mi venea să continui drumul. La fiecare pas aș fi vrut să mă opresc și să mă întind acolo pe iarbă, dar, în același timp, vroiam să ajung la Bla Club.

Pe marginea râului, după ce am dat colțul unei clădiri a apărut și oaza, așa i-a spus Rozi. Locul e un fel de oază în orașul ăsta de fier și mai sunt și altele. Barul s-a ivit pe marginea cealaltă a râului, legătura făcându-se pe un mic pod care, în fiecare duminică, devine locul în care diverși artiști hand made sau persoane pasionate de moda vintage vând obiecte care mai de care mai interesante. Printre crengile copacilor am zărit și terasa clubului, pe care mi-o imaginam exact așa cum este. Ca o curte la mal de râu, plină de prieteni dragi. Ăia de care mi-e dor și le spun, dar și cei care nu au habar cât de mult îmi lipsesc. Oamenii ăia care mă cunosc la suprafață, dar pe care îi plac atât de mult și mi-s dragi pur și simplu.

Clubul Bla, pus pe picioare de voluntari, se află în cartierul Grunerlokka în incinta unei clădiri vechi de peste două secole care, pe vremuri, era un seif de diamante. Localul s-a deschis în 1998 ca un club de jazz însă, ulterior, muzică de genuri diverse și-a făcut loc pe scenă - rock, electronică, hip-hop, pop etc. În fiecare seară este un nou concert, iar în fiecare duminică, Frank Znort Quartet interpretează live piese clasice de jazz cât și compoziții proprii. Terasa barului, ce-mi place tare mult, este chiar pe marginea râului Akerselva. O bere la draft costă 50 de coroane (29 lei), iar un pahar de vin 70 de coroane, astea fiind prețuri decente pentru Oslo. Poate nici calitatea nu este foarte bună, însă elementele înconjurătoare, muzica live pe marginea cursului unui râu rece brăzdat de copaci uitați acolo de vreme, energia acumulată de la spiritele timpului de zidurile clădirilor, oamenii veseli și mirosurile de mentă și fructe de pădure aduse, poate, din amonte, de briza râului, făceau ca berea să aibă un gust deosebit.
În descrierea clubului Bla oferită de site-ul oficial care, nu știu din ce motive nu este tradus și în engleză, poate numai din neglijență, se menționează "Mantra was to make visible the invisible". Am citit că barul a fost punctul de plecare pentru multe trupe norvegiene. De asemenea, a fost și este o intersecție pentru fanii trupelor străine mai mult sau mai puțin cunoscute care concertează aici, în fiecare an organizându-se aproximativ 380 de concerte. Nu cu mult timp în urmă, revista Down Beat a clasat Bla printre primele 100 cele mai bune cluburi de jazz din lume.

În curtea barului, spectacolul a fost scurt, cuprinzând doar câteva piese. Nu știu cum se numesc momentele astea în lumea muzicienilor... un fel de introducere sau warm up, poate. Abia la 21.30 începeau spiritele să se-ncingă în interiorul clubului, ceea ce ar fi însemnat să mai stăm câteva ore. Se lăsase rece, ni se făcuse foame și am plecat, dar nu înainte să fotografiez o sculptură... deosebită. Am mâncat cea mai simplă, scumpă și neplăcută pizza din viața mea la o terasă pe care am găsit-o în drum spre centru, într-o piață în care se afla sediul unui partid în al cărui logo se regăsea și un trandafir.

Modern Buddhism

"Inspiri alb, expiri negru"

Am fost, zilele trecute, la o oră de meditație într-o librărie, aici în cartier. Cred că au fost prezente în jur de zece persoane interesate despre cum să-și relaxeze mintea. Până la urmă despre asta e vorba. Relaxare. Liniște. Pace. Oamenii veniți de la muncă cu buzunarele dicsite de stres s-au oprit direct în locul ăsta despre care au crezut că a împrumutat din sacralitatea budistă și vor pleca cu lumină-n portofele. O tipă tunsă foarte scurt purta o robă cărămizie, așa cum poartă călugării budiști, și printr-o propovedanie modernă încerca să le inducă prezenților necesitatea deținerii cărții "Modern Buddhism". "Avem nevoie de pauze, iar meditația este ca o pauză mentală, ca o vacanță", spunea ea. Ceea ce a cuvântat îi făcea pe oamenii care, probabil, nu mai fuseseră în vacanță de vreo trei ani, să se gândească că dacă vor recurge la meditație conform cărții, senzațiile de liniște din ultimul concediu vor fi mai aproape. Vorbea numai glume stupide. Asocia elemente din viața de zi cu zi în așa fel încât să pară filosofii importante, dar să fie și pe înțelesul gloatei. "Cartea e o metodă științifică care funcționează pentru fiecare", adică o metodă care nu dă greș, însă a simțit nevoia să "traducă". "Dacă pui zahăr în ceai, se îndulcește. Același efect are zahărul și pentru ceaiul meu și pentru al tău. Nu se poate să pui zahăr în ceai și să devină sărat. Ha ha ha!", râdea de i se ridica buza și i se vedeau gingiile scârboase. Nu-mi venea să cred că asemenea glume "vând" meditație. 

Am stat cu ochii închiși vreo 15 minute și-mi imaginam semnificația cuvintelor ei. "Expiră fumul negru care reprezintă grijile și problemele și inspiră po-zi-ti-vi-ta-te. Imaginează-ți cum lumina intră în tine. Inspiri alb și expiri negru". Wooow! Fumul de țigare care odată intrase în mine, acum ieșea și mai negru. Se ridica și se făcea una cu norii, dar nu vedeam cum intra pozitivitatea în mine, nici pe nas și nici pe gură. Poate prin piele... O singură chestie bună a spus. "Trebuie să ne schimbăm modul în care experimentăm viața. E o schimbare interioară, nu exterioară. Gândește-te, cât de fericit poți deveni?!", de altfel lucruri spuse, scrise și repetate de oameni și tot degeaba. 

În fine, cartea se găsește și în varianta eBook. În cazul ăsta, ochiul nu vede textul și nu se chinuie să descifreze codul, mâna nu se oboșește să dea pagina, iar o vocea îți vorbește în ureche. 

Până la urmă totul se adaptează zilelor noastre... "Modern Buddhism", adică oamenii sunt atât de goi încât nu sunt în stare să înțeleagă esenta cuvintelor și e nevoie să le spui că zahărul îndulcește și cafeaua mea, dar și pe a ta.

După ce am ieșit din librărie, m-am certat cu Rozi. 

Climă afurisită

La aproape 4 dimineața, după ce am dat o tură pe FB, mă simt străină de Constanța, dar simt și un dor iute. Peste două zile e 1 mai, iar litoralul imi imaginez că arată la fel ca în fiecare an la data asta. Sunwaves, Kusos, The Mission sunt deja petreceri cu tradiție la care se adaugă și ciupercile apărute an de an după primăvară. De Vamă nu mai spun nimic, am descoperit-o cam târziu, deși era atât de aproape. Văd poze și oameni pe plajă îmbrăcați sumar în multe culori și nu-mi vine să cred că este atât de cald. Îmi lipsesc oamenii colorați din țară și-mi lipsește vara. De aș fi fost acolo, probabil că m-aș fi dus la una din petrecerile alea, dar nu cu aceeași patimă cu care o făceam în urmă cu 4-5 ani. Îmi e dor de petrecerile nebune cu prietenele de suflet în care dansam cu ochii închiși, ne roteam printre oameni și dădeam din cap de nu ne trecea febra din ceafă câte-o săptămână, nici cu frecție și nici cu aspirine. Nimic nu mai e cum a fost înainte și niciodată nu va mai fi la fel, iar soluția mulțumirii în sensul ăsta ar fi să nu mai caut senzații trecute. Fără nostalgii așa de grave. Și le caut... Dorul ăsta devine mai ascuțit pentru că-mi lipsește căldura. E cea mai lungă iarnă pe care o trăiesc vreodată și prevăd ierni și mai lungi, la propriu. Mi-e dor de căldură și cred că ăsta va fi mereu, cât timp voi trăi în nord, cel mai mare dor.

Oamenii de aici sunt agitați, așa le e specia. Au un fel de nepăsare agitată. Pur și simplu nu pot sta locului, dar par relaxați în goana lor. La 3-4 grade noaptea, se îmbracă de parcă ar fi 20 și umblă pe străzi cu o viteză incredibilă. Nu se plimbă, merg rapid de parcă ar avea mereu o direcție anume. Dar nu au. Au o condiție fizică incredibilă. Coboară și urcă străzi în pantă de zeci de ori pe seară. Umblă din bar în bar și se opresc doar cât să înghită un burger, apoi se întorc la party. După ce se închid localurile, mai umblă câteva ore pe străzi, de parcă ar fi cu toții coxați. Chiar și beți au o energie fantastică. Le merg picioarele de zici că au baterii. Umblând atât, nu le e frig. Clima, până la urmă, cred că este cel mai influent factor asupra omului. Oare?

Am devenit din nou înaripată nocturnă, dar nu la vânătoare. Mă duc să beau o cola și să fumez, nu le-am lăsat încă, le-am rărit. Încă ceva, e foarte ciudat să fie frig frig, dar lumină până pe la 10 seara. Nu e nici 5 ceasul acum, iar dimineața și-a făcut prezența. Și-mi cântă o pasăre-n fereastră, zi de zi, între 4 și 5, de-mi vine să-i fac rău.