O rutină agreabilă

După nouă luni puteam să am un copil, atât a trecut din martie până în decembrie. Timpul trece și eu parcă bat pasul pe loc. Mai mult de șase-nouă luni nu rezist făcând aceeași muncă. De când mă știu nu sunt consecventă în nimic. Nici timpul liber nu mi-l petrec mereu la fel, adică să am și eu o preocupare căreia să-i rezerv o bucată semnificativă din timpul meu, un hobby. Nici diete nu am ținut. Un singur fapt nu s-a schimbat. Sunt îndrăgostită ca și acum cinci ani, dar altfel...

Sunt dificilă, îmi repet. Mai sunt capricioasă și greu de suportat în diverse și destul de dese situații. De aceea mă simt norocosă că un om așa de bun stă încă lângă mine, adoptând o atitudine înțelegătoare și tratând strările mele de pierzanie cu seriozitate, calm, răbdare... În el cred că stă concentrată toată răbdarea din oamenii care o caută încă. Și pentru că numai capul meu are idee despre ceea ce simte, gândește, vrea, despre confuzie, despre cât de neputiincioasă mă simt și lipsită de încredere, adică eu mă știu cel mai bine, dar nu destul... am impresia că nu sunt demnă de o asemenea prețuire. El e statuia care mă așteaptă în casa cu miros de legume gratinate. Și pentru că mă știe tristă, de parcă asta ar fi starea mea generală, și pentru că nu mai știe ce să-mi facă, ce atitudine, comportament să adopte pentru a mă face să mă simt mai bine, printre alte metode mai puțin evidente, a găsit și una prin care să-mi bage direct dulceață în vene. Mi-a pus bomboane de ciocolată lângă pat. Zi, noapte, e de ajuns să întind mâna și zahărul mi-a și ajuns în sânge. "Mănâncă! Bea! Mergi de-ți ia pantofi noi! Fumează! Pictează! Înfundă-ți nasul și plămânii! Ieși la dans! Ia-ți liber! Unde vrei în vacanță? Ce vrei, femeie? Spune-mi cum să te ajut! Nu mai știu ce să-ți mai fac! Lasă-mă să te ajut! Ajută-mă să te ajut!"

În decembrie am fost în România (acasă). Păi da, locul ăsta este Oslo și, probabil, nici nu se va numi altfel, cu toate că, la început, alta era intenția. Zece zile pline. Nu concediu, nu vacanță. Doar o perioadă de vizite. Am fost pe fugă dintr-o casă în alta, într-un local în altul și nici nu am reușit să fac tot ce-mi propusesem. În schimb, am avut parte de surprize. Nu m-am așteptat să fie o perioadă atât de emoționantă, dar a fost. A fost frumos, iar cum totul e trecător, au trecut și sărbătorile de iarnă.
Mi se face din nou dor. Sau am venit direct cu un mare gol... Îmi place sentimentul ăsta și tot căutând motivul, m-am gândit că mai bogată senzație decât dorul e împlinirea lui. 

Am revenit în Norvegia, singură, alte zece zile, fără Vali. Păi da, tot ce am avut de făcut a fost să mă reobișnuiesc cu rutina asta plictisitoare. Să redevin un mecanism aproape perfect. Iar pentru asta a fost nevoie doar să merg la lucru. O muncă care a ajuns să-mi provoace nervi și tensiune prin simplitatea ei. Nu lipsa stresului mă stresează, ci lipsa noului. Rutina dracului!

Pe de altă parte, nimeni nu mă aștepta acasă, o situație nemaitrăită de nouă luni, dar experimentată destul în cursul ultimilor ani. Treaba de a nu face nimic, după muncă, din ce trebuie făcut de obicei în cuplu, îmi aducea să simt extrema cealaltă - relaxare completă. Dar, în momentul în care puneam capul pe pernă și trăgeam plapuma pe mine, stresul își recăpăta forțele. Aveam, în creștetul capului, o caracatiță care suferise mutații serioase, dracia se hrănea precum lipitorile. Și-a extins cu vigilență tentaculele flămânde peste fruntea mea, și-a înfipt ventuzele, urmând alimentarea. Sugătorile astea mărunte, umede, cleioase de pe pielea mea absorbeau tot ce era bun, frumos, onest în mintea mea și-mi dădeau la schimb durere, neputință, înspăimântare. Mă cuprindea și frica, nu aia de depresie, frica că mă voi trezi și tot ce mă așteaptă e o altă zi identică. Ca în filmul "Ziua Cârtiței", pe care am să-l revăd mâine, poate îmi scoate la iveală vreo soluție ori morală, măcar. Nu mai spun de coșmarul pe care îl trăiesc oricum în fiecare seară. Mă culc visând deja.

Anyway, Vali s-a întors iar viața a revenit la "normal".

Sunt nefericită. Și am înțeles motivul. De vină e obstacolul din calea noului, rutina. Și mai e ceva ce e altfel, dorul.