Dintre sute de catarge - Mihai Eminescu

Dintre sute de catarge

Care lasă malurile,

Câte oare le vor sparge

Vânturile, valurile ?

Dintre păsări călătoare

Ce străbat pământurile,

Câte-o să le-nece oare

Valurile, vânturile ?

De-i goni fie norocul,

Fie idealurile,

Tu urmeaza in tot locul

Vânturile, valurile.

Neînteles ramane gândul

Ce-ti strabate cânturile,

Zboara vecinic, îngânându-l,

Valurile, vânturile.

Aud Simt Vad ...

Cat vad, cat aud, cat simt, cat miros e numai munte.

O vedere greu de imaginat inainte.

Nicio pasare, niciun animal, numai vocea vantului imi sopteste cuvinte nu auzite inca.

O mare intinsa de creste, pe care mi-as fi dorit sa zburd, in visele in care m-as fi crezut urias, numai in scopul acesta.

Creste vii, pline si golase, vai line, pante, roci, poteci, brazi, platforme mici si mari.

Statici dar totusi plini de viata, versantii eterni sunt in schimbare.

Oare au puterea sa auda aceeasi voce pe care o aud si eu?

Oare au puterea sa vada cum ma bucur de ei?

Si pasii mei prea increzuti se simt oare, in inima acolo adanc?

Si daca da, si eu simt pasii tai ca o umbra cumva langa mine, oriunde ma duc, oriunde fug, aici si acolo unde inca nu sunt...

Acolo unde sunt, e bine sa fiu !

E un moment al unei petrecereri care se intampla mereu. Momentul in care ma gasesc singura si nu stiu ce am de facut, cu atat mai mult cu cat este vorba despre o petrecere la care majoritatea participantilor imi sunt straini.

Nu stiu cum se face ca m-am trezit singura la masa, toti ceilalti fie dansau, fie socializau, fie erau pierduti prin alte incaperi in cautarea unei alte atmosfere. Nu aveam nimic de facut. Asa cum stateam aveam in partea stanga multimea, iar in dreapta mea era masa cea goala, in momentul acela nu aveam la cine sa ma uit, sa urmaresc miscari de dans sau gesturi, sa citesc pe buze sau sa incerc sa le aflu povestile. Am hotarat sa raman asa neintoarsa catre ei, sa nu fac nimic si sa astept cumva ceea ce avea sa se intample. Priveam la o fereastra a balconului care ducea in parc. In lumina aceea difuza am gasit reflectata in geam imaginea unei femei. Am incercat sa ii construiesc portretul. Avea aproximativ 50 de ani. Se misca domol cu miscari bine definite de corpu-i rotund. Nu vedeam daca vorbeste, nu vedeam cu cine danseaza si nici nu auzeam muzica. O vedeam numai pe ea. As fi vrut sa-i simt si sa-i aud vocea, sa-i privesc zambetul si sa invat. O doamna cocheta de clasa medie purta accesorii potrivite cu dichis. Priveam in acea fereastra si pentru o clipa m-am simtit ca un copil care trage cu ochiul, acolo unde nu are voie sa intre, dar isi doreste sa patrunda si el in centrul acela misterios. O spionam si asteptam sa vad ce face. Nu auzeam muzica, nici vocile oamenilor, vedeam numai reflexia acelei doamne care dansa si parca ma atragea si pe mine in incaperea aceea rupta din alt secol.

Eram acolo, dar in acelasi timp fereastra ma chema mai aproape ca sa pot privi mai bine.

In acelasi timp, in stanga mea, la masa principala am observat un barbat trecut de 65 de ani, statea cu un cot pe masa si isi sustinea capul in palma. Privea. Numai ochii i se miscau, in rest era neclintit. Nu rasucea niciun servetel, nu fuma, nu sorbea din nimic, nu invartea nicio bricheta, nu muta lucrurile de pe masa. Pur si simplu statea. In acel moment am inteles ca nu sunt singura. Barbatul acesta, imaginea lui m-a rupt din povestea mea in care eram un copil in afara. Am inteles ca nu eram singura. Eram exact acolo unde mi-as fi dorit sa fiu daca eram in afara si daca priveam numai pe fereastra.

Uneori trebuie, chiar trebuie sa realizez, adica sa ma ciupesc pentru a ma trezi, ca sunt exact acolo unde trebuie sa fiu si in niciun alt loc nu ar fi fost mai bine ma aflu.

Barbatul acesta purta jeans albatru, bluza alba si un sacou simplu de o culoare calda. Isi purta parul lung, dar avea si o chelie demna. L-am privit cu nesimtire pana cand m-am rusinat si mi-am gasit altceva de facut. Parea ca mediteaza, era de neclintit, parca era in acel salon si in acelasi timp era numai el. Imi imaginam ca joaca un act, in care tot ce trebuie sa faca este sa stea, sa nu faca nimic, sa nu vorbeasca cu nimeni daca nu este intrebat, sa danseze numai atunci cand este invitat si numai daca ii place muzica.

O fi bine?!! O fi rau?!! Sa nu fac nimic atunci cand nu am nimic de facut, sa stau sa nu caut sa fac nimic cu mainile ori cu picioarele? Nu stiu. Totusi, am facut ceva, in directia privirii mele am gasit ceva interesant. Am privit seara aceea dintr-o alta perspectiva.

A existat un moment care a picat exact cand trebuia in viata mea. Poate pentru altii nu e nimic important, dar pentru o persona care isi doreste sa se desopere, sa isi puna la incercare aptitudinile pe care nu le cunoaste inca, adica pentru mine, a fost important. Nu ma refer la colindul de la miezul noptii, la acea grupare de 30-40 de persoane care a cantat Plugusorul. Ma refer la momentul placintei cu ravase. Am cerut! Mi-m dorit mereu sa ma ridic in picioare si sa vorbesc in fata unor oameni. Destul de multi. Nu am facut-o la scoala. Nu am participat la evenimente in afara cursurilor. Nu am invatat poezii cand eram mica decat atunci cand trebuia, nu citeam in fata clasei lectiile decat foarte rar. Nu ridicam mana sa raspund nici cand stiam foarte bine. Nu reprezentam colegii in fata profesorilor, nu luam apararea si nu dadeam vina pe nimeni. Nu puneam intrebari nici macar atunci cand nu intelegeam nimic, abia daca ceream repetarea unei fraze atunci cand trebuia sa scriu dupa dictare si ramaneam in urma. Mi-a fost o frica stupida sa deschid gura cand trebuie, o deschid chiar si acum mai mult cand trebuie sa tac. Stiu sa ascult dar nu stiu sa tac.

Pe ravasul meu scria "Spunei sotului (iubitului) de ce il iubesti". Pentru cateva minute mi-am dorit si am crezut ca numai cateva persoane se vor ridica si vor face ce li s-a cerut in biletel, am crezut ca lumea va incepe sa manance, sa danseze si va uita de aceste ravase. Am vrut sa scap de responsabilitatea lui. Pe parcurs ne venea randul sa ne ridicam, sa citim continutul biletelului si sa respectam cererea lui, am inteles ca acum este momentul sa imi inving frica de a vorbi in fata mai multor persoane. Mi-as fi dorit sa imi infrunt aceasta teama de mult, dar nu am inteles importanta distrugerii ei. Poate au mai fost ocazii dar mereu am scapat intr-un fel sau altul. Cand am vazut ca traditia cu ravase este luata in serios mi-am spus ca trebuie sa fac asta, acum este momentul sa imi inving teama asta care poate pentru altcineva reprezinta un joc minunat, nu trebuie sa mai fug ca pana acum. In sinea mea ceream timp ca sa ma pot aduna si sa pot spune ceva in fata oamenilor...

Fie vorba intre noi, tot am cautat o portita de scapare, nu am ales sa caut motive pentru iubire, am ales o varianta usoara agreata de majoritate. Asadar, m-am ridicat in picioare si am incercat sa fiu cat pot de sincera, ma gandeam ca daca imi eliberez emotiile voi putea scoate si ceva "destept" de prin gandurile mele. 

M-am ridicat in picioare. Ma uitam la masa la care eram manifestandu-mi emotiile. Stiam ca trebuie sa ma intorc cumva cu fata la ceilalti, nu puteam sa ii tratez mereu numai cu partea mea stanga. Incercam o introducere. M-am intors catre ei si cu o privire fugitiva, rusinoasa, neastamparata de emotii am exclamat "Woooowww, sunteti multi!!!", apoi am ras! Au ras si ei si m-am bucurat. Stiam ca pentru a vorbi cursiv trebuie sa fixez pe cineva cu privirea, nu trebuie sa ma uit in tavan si nici sa imi dau ochii peste cap. La teorie sunt buna, o teorie pe care habar nu am de unde am capatat-o, poate nici nu e corecta, dar in continuare cred ca asa e bine sa procedez. Emotiile inca erau mari! Trebuia sa vorbesc atat in romana cat si in engleza, macar esentialul. Dupa intoroducerea in romana, l-am privit in ochi si am inceput "Well, well, well" (formula asta mi s-a implementat in vocabular din vina unui ghid turistic)

Am citit biletelul, l-am tradus si am raspuns "Cine poate vorbi despre iubire??? Noi suntem iubire!!!! "

Surprinzator raspunsul meu a fost aplaudat, nu stiu daca pe bune sau in deradere. Eu pot vorbi despre ceea ce simt, pot spune din ce motive imi place cineva/ceva, dar nu pot spune de ce iubesc pe cineva. Iubirea se intampla pur si simplu! Iubirea o simt! Odata cu trecerea timpului, iubirea devine mai puternica si atunci faptele o completeaza.

Incursiune in ultimele 12 luni

Am 26 de ani, in cultura noastra, in alte culturi poate sunt mai batrana.

Zile si nopti, lacrimi si rasete, durere si extaz!!!

Peste alte 12 luni poate imi voi sintetiza din nou amintirile, dar acum pentru mine ele reprezinta nimic altceva decat o mare de surprize pe care abia astept sa le intampin. In urma cu doisprezece luni nu ma intrebam oare ce se va intampla in anul ce urmeaza. Aveam planuri, insa viata si-a deschis cortina si m-a pus fata in fata cu disconfortul. Nu sunt departe de planuri dar nici nu atat de aproape pe cat ma asteptam. Sigur ca, intre timp, multe idei au fost sterse de pe lista si au fost inlocuite cu altele. Si toate aceste pentru esentiala armonie.

In viata mea incepea instalarea unei perioade de criza, mama ei! Nu ma refer la vreun fel de recesiune, mai degraba la o toana de nebunie. Pentru ca daca nu sunt normala, sunt nebuna sau subnormala, oricum inferioara normalului. Am fost un om mai slab decat acum. In mintea mea inca nu era clar definit ce anume imi doresc si continuam sa cred ca imi doresc ceva. Ei bine, acest ceva nedefinit a fost cireasa de pe tort, crema a reprezentat-o lipsa interesului in dezvoltarea individuala, blatul era deja creat din experiete si circumstante anterioare, au mai urmat plobleme triste ale unor persoane dragi, pe care le-am simtit ca pe pielea mea si cat de mult am incercat sa le separ de mintea mea, ele si-au continuat imprimarea. In perioada aceea asteptam si reactionam. Poate nu am asteptat destul, poate rabdarea mea e mai limitata. Puteam sa astept si mai mult, dar am actionat si am facut-o fara sa ma gandesc prea mult. Stiam ca ceva trebuie sa se produca diferit. Se cerea o schimbare, se cerea un sut in fund. Cunosc prea putin despre deciziile din management, cand trebuie luate? Cum? cine are de suferit? ce se castiga? etc. Viata mea nu e un fel de afacere. A fost nevoie de curaj, am riscat iar ceea ce m-a facut sa imi infrunt frica a fost convingerea ca avantajele si dezavantajele sunt in echilibru.

De ce scriu ideile acestea? Pentru ca am nevoie sa le recitesc. La baza lor stau amintiri si nu e usor sa patrund acolo si sa vad acum, din alta perspectiva, una mai clara, vreau sa cred, cum anume s-a scurs criza. Imi pun sufletul pe un fel de masa, in ultima perioada nu am avut pe ce masa sa il asez; nu e usor sa gasesti o masa ascultatoare careia sa ii servesti un suflet.

Perioada de criza nu a luat sfarsit, abia acum incep sa ma gasesc singura in criza, sunt pe cont propriu si nu am de ales, trebuie sa ma descurc, imi spuneam. Mi-am facut repede un plan, pe care nu l-am gandit prea mult si nici nu l-am respectat, fiindca in viata mea repede s-a aratat surpriza. Eram ca o frunza prietena cu vantul. Asteptarea luase fortat sfarsit. Planuisem sa actionez. Am decis sa il iau pe DA in brate, sa inlatur frica si sa ma pregatesc prin experiente pentru experientele urmatoare.

Pe de alta parte am incercat sa imi gestionez sentimentele, sa imi pun piedici catre amintiri si sa las viata sa se desfasoare. Mi-am propus sa iubesc tot ce ma inconjoara. Mi-am iubit florile si am avut atat de multa grija de ele in lipsa mamei, am inceput sa ma iubesc pe mine, sa zambesc cand vad ceva dragut pe strada, in loc sa trec mai departe si sa las lucrurile importante neobservate, mi-am iubit mai mult ptietenii, am incercat sa fac lucrurile cu pasiune, chiar si atunci cand spal vasele, merg sau ascult. Mi-am dat seama ca viata e minunata pentru ca e plina de surprize, pe care ulterior le-am considerat a fi minunate si surprize pe care nu am stiut sa le gestionez. Invat!

Poate tarziu, dar mai bine decat niciodata am inceput sa ma bucur cu adevarat de ce am. Sunt trista ca nu am facut-o mai demult, pentru ca acum ma bucura numai amintirea la ceea ce am avut si mi se face dor. Am marea la doi pasi si nu ma duc sa o vad. Cand am realizat ca ce am pentru altii este un vis, m-am dus si am privit marea. M-am bucurat de mare si am admirat-o din diferite parti, aceeasi mare, mari diferite. O intindere de apa, care pare nesfarsita, o alta lume, o dimensiune neexplorata de mine. M-a ajutat, m-a linistit, m-a ascultat si mi-a vorbit pe limba ei : mi-a aratat valuri si culor nemaivazute, spuma bogata, claritate, densitate, totalitate si m-a acceptat ca parte din ea. Mi-am dat seama ca sunt numai un val sau poate o frunza.

Criza aceasta o descriu ca un bulgare de zapada greu care s-a rostogolit deja pe mine. Era greu, dar erau atat de multe chestiuni care se intamplau, in afara mea. Acum nu e nici criza, nici macar un bulgarel de fulgi de gasca nu simt ca ma apasa si totusi e greu. Dar oare cine poate sa ma inteleaga si pe mine? cand e alba cand e neagra?! Bataie de cap sunt la casa omului!!!

In ultimul an am experimentat atatea sortimente de emotii, incat aproape ca incep sa le confund. Unele dor, ma fac sa plang, dar sunt si ele constructieve. Cum as putea sa savurez placerea, rasul, frumosul, zambetele instinctive, daca nu stiu ce e aia durere?! Asa am fost colorata din calde si reci, dintr-o esenta comuna naturii, cu ceva ani in urma.

Revenind la scop, armonia e minunata!!! E Dumnezeiesc sa traiesti rezonand cu cineva chiar si pentru cinci minute, ai impresia ca rezonanta asta se intampla in alta parte, undeva deasupra capului sau undeva in interiorul pieptului. E ca atunci cand parca am fi trait impreuna aceleasi vieti, e o constientizare naturala a sentimentelor, e o carisma care radiaza caldura. Si atunci cand mi se intampla sunt plina de emotii, timpul imi pune piedici, gandurile prea multe si fara de folos, trairile se elibereaza sub forma de lacrimi, uneori am atatea cuvinte alteori imi vine sa tac si sa ascult. Rad! Ma bucur! E ceva cum nu stiu sa descriu...

Vreau sa intalnesc oameni care rezoneaza, sa ii vad si sa ma bucur de ei. Stiu ca sunt multi si cat mai multi sa fie!

Am invatat sa accept!

Sa accept ca nimeni nu s-a nascut invatat ci numai curios, ca lucrurile uneori sunt asa cum le vad si uneori trebuie sa ma bucur ca sunt asa. Suntem atat de diferiti!! Vaiiii, cat va iubesc oameni frumosi!!

In final ma bucur ca am avut curajul sa actionez, chiar daca in urma acestui act am suferit de dor dupa multe alte detalii marunte care aduc fericirea. Si etapa aceasta a avut rostul ei in vietile noastre. Acum lucrurile par a fi pe drumul cel bun, imi place si am multe asteptari si totodata multe surprize din partea mea care vor sa vina. Daca curajul nu ar fi batut frica, toate acestea nu s-ar fi intamplat.

Ce imi propun pentru urmatorul an?

Sa inlatur frica si mai mult!

Sa fiu si mai curioasa!

Sa iubesc nelimitat, neconditionat si pasional!

Sa identific persoane cu care rezonez punandu-mi sufletul pe mesele care se intind!

Sa ma intalnesc cu persoane pe care le iubesc si sa le tin aproape!

Sa fiu copil, ca atunci cand eram copil!

Sa invat, sa ma implic, sa nu pierd timpul, sa ajut, sa traiesc clipa dintre trecut si viitor! Viata asta e numai una!

Sa imi definesc scopurile si valorile!

Sa inlatur tiparele de cautare!

Sa fac bucurii!

Sa te respect!

Sa iubesc!

Mi-e dor de voi, oameni frumosi, mi-e dor de mine, dar cel mai mult mi-e dor de noi!!

Nu a iesit o sintetizare a amintirilor. Seamana mai mult cu o insiruire de emotii, trecute si prezente, contestabile!

Valea Prahovei