Responsabila pentru fericire

Sa fiu responsabila pentru propria-mi fericire mi se pare a fi cea mai grea sarcina continua, constientizata, probata si nematerializata. Teoretic stiu ce am de facut, chiar si de sfaturi sunt buna, dar cand e vorba sa aplic din instinct ideile si conceptele in care ma incred ca functioneaza, ma ilumineaza o idee clara, aceea ca sunt fara de experienta.

Vreau sa cred ca am un omulet in cap, un fel de arhivist, cu ochelari, cocosat de atat aplecat asupra hartiilor, al experientelor care ma vor ajuta sa fiu responsabila instictiv pentru fericirea de fiecare zi. Sa aibe un ritm alert, nu lent ca al meu, iar la nevoie sa ma traga de un fir de par, poate chiar de primul fir de par alb.

Nu e nevoie de motive pentru fericirea mea, dar sunt unele momente in care pur si simplu dintr-o alta arhiva, de acolo, se napustesc asupra prezentului o mare de nostalgii si nemultumiri mai puternice decat tot ce se poate intampla in clipa de fata. Raspunderea e numai a mea, dar in astfel de momente e atat de usor si la indemana sa gasesc a fi responsabila o alta persoana sau situatie, pentru norii de peste mine, care se arata numai cand am ochii inchisi.

E chiar atat de greu sa fiu fericita? E nevoie de talent? Inteligenta? De minte? Sau mintea inventeaza probleme ... hai ca am gasit pe cine sa arunc responsabilitatea – pe minte. Ea creeaza problemele, si atunci, si acum si mereu va face acelasi lucru cu care am obijnuit-o. Oare ce face mintea cand sunt fericita? Unde e? Pe unde umbla? E ? Sau nu e? Cu cat sunt mai des fericita cu atat mai putina minte? Si toate intrebarile astea, venite din mintea de acum o secunda, ma fac sa constientizez ca nu sunt fericita cu toata gandirea asta intortocheata.

Sunt oportunista cand e vorba de motive pentru a fi fericita. M-am decis! Asa e bine!