luni, 3 ianuarie 2011

Acolo unde sunt, e bine sa fiu !

E un moment al unei petrecereri care se intampla mereu. Momentul in care ma gasesc singura si nu stiu ce am de facut, cu atat mai mult cu cat este vorba despre o petrecere la care majoritatea participantilor imi sunt straini.
Nu stiu cum se face ca m-am trezit singura la masa, toti ceilalti fie dansau, fie socializau, fie erau pierduti prin alte incaperi in cautarea unei alte atmosfere. Nu aveam nimic de facut. Asa cum stateam aveam in partea stanga multimea, iar in dreapta mea era masa cea goala, in momentul acela nu aveam la cine sa ma uit, sa urmaresc miscari de dans sau gesturi, sa citesc pe buze sau sa incerc sa le aflu povestile. Am hotarat sa raman asa neintoarsa catre ei, sa nu fac nimic si sa astept cumva ceea ce avea sa se intample. Priveam la o fereastra a balconului care ducea in parc. In lumina aceea difuza am gasit reflectata in geam imaginea unei femei. Am incercat sa ii construiesc portretul. Avea aproximativ 50 de ani. Se misca domol cu miscari bine definite de corpu-i rotund. Nu vedeam daca vorbeste, nu vedeam cu cine danseaza si nici nu auzeam muzica. O vedeam numai pe ea. As fi vrut sa-i simt si sa-i aud vocea, sa-i privesc zambetul si sa invat. O doamna cocheta de clasa medie purta accesorii potrivite cu dichis. Priveam in acea fereastra si pentru o clipa m-am simtit ca un copil care trage cu ochiul, acolo unde nu are voie sa intre, dar isi doreste sa patrunda si el in centrul acela misterios. O spionam si asteptam sa vad ce face. Nu auzeam muzica, nici vocile oamenilor, vedeam numai reflexia acelei doamne care dansa si parca ma atragea si pe mine in incaperea aceea rupta din alt secol.
Eram acolo, dar in acelasi timp fereastra ma chema mai aproape ca sa pot privi mai bine.

In acelasi timp, in stanga mea, la masa principala am observat un barbat trecut de 65 de ani, statea cu un cot pe masa si isi sustinea capul in palma. Privea. Numai ochii i se miscau, in rest era neclintit. Nu rasucea niciun servetel, nu fuma, nu sorbea din nimic, nu invartea nicio bricheta, nu muta lucrurile de pe masa. Pur si simplu statea. In acel moment am inteles ca nu sunt singura. Barbatul acesta, imaginea lui m-a rupt din povestea mea in care eram un copil in afara. Am inteles ca nu eram singura. Eram exact acolo unde mi-as fi dorit sa fiu daca eram in afara si daca priveam numai pe fereastra.
Uneori trebuie, chiar trebuie sa realizez, adica sa ma ciupesc pentru a ma trezi, ca sunt exact acolo unde trebuie sa fiu si in niciun alt loc nu ar fi fost mai bine ma aflu.
Barbatul acesta purta jeans albatru, bluza alba si un sacou simplu de o culoare calda. Isi purta parul lung, dar avea si o chelie demna. L-am privit cu nesimtire pana cand m-am rusinat si mi-am gasit altceva de facut. Parea ca mediteaza, era de neclintit, parca era in acel salon si in acelasi timp era numai el. Imi imaginam ca joaca un act, in care tot ce trebuie sa faca este sa stea, sa nu faca nimic, sa nu vorbeasca cu nimeni daca nu este intrebat, sa danseze numai atunci cand este invitat si numai daca ii place muzica.

O fi bine?!! O fi rau?!! Sa nu fac nimic atunci cand nu am nimic de facut, sa stau sa nu caut sa fac nimic cu mainile ori cu picioarele? Nu stiu. Totusi, am facut ceva, in directia privirii mele am gasit ceva interesant. Am privit seara aceea dintr-o alta perspectiva.

A existat un moment care a picat exact cand trebuia in viata mea. Poate pentru altii nu e nimic important, dar pentru o persona care isi doreste sa se desopere, sa isi puna la incercare aptitudinile pe care nu le cunoaste inca, adica pentru mine, a fost important. Nu ma refer la colindul de la miezul noptii, la acea grupare de 30-40 de persoane care a cantat Plugusorul. Ma refer la momentul placintei cu ravase. Am cerut! Mi-m dorit mereu sa ma ridic in picioare si sa vorbesc in fata unor oameni. Destul de multi. Nu am facut-o la scoala. Nu am participat la evenimente in afara cursurilor. Nu am invatat poezii cand eram mica decat atunci cand trebuia, nu citeam in fata clasei lectiile decat foarte rar. Nu ridicam mana sa raspund nici cand stiam foarte bine. Nu reprezentam colegii in fata profesorilor, nu luam apararea si nu dadeam vina pe nimeni. Nu puneam intrebari nici macar atunci cand nu intelegeam nimic, abia daca ceream repetarea unei fraze atunci cand trebuia sa scriu dupa dictare si ramaneam in urma. Mi-a fost o frica stupida sa deschid gura cand trebuie, o deschid chiar si acum mai mult cand trebuie sa tac. Stiu sa ascult dar nu stiu sa tac.

Pe ravasul meu scria "Spunei sotului (iubitului) de ce il iubesti". Pentru cateva minute mi-am dorit si am crezut ca numai cateva persoane se vor ridica si vor face ce li s-a cerut in biletel, am crezut ca lumea va incepe sa manance, sa danseze si va uita de aceste ravase. Am vrut sa scap de responsabilitatea lui. Pe parcurs ne venea randul sa ne ridicam, sa citim continutul biletelului si sa respectam cererea lui, am inteles ca acum este momentul sa imi inving frica de a vorbi in fata mai multor persoane. Mi-as fi dorit sa imi infrunt aceasta teama de mult, dar nu am inteles importanta distrugerii ei. Poate au mai fost ocazii dar mereu am scapat intr-un fel sau altul. Cand am vazut ca traditia cu ravase este luata in serios mi-am spus ca trebuie sa fac asta, acum este momentul sa imi inving teama asta care poate pentru altcineva reprezinta un joc minunat, nu trebuie sa mai fug ca pana acum. In sinea mea ceream timp ca sa ma pot aduna si sa pot spune ceva in fata oamenilor...
Fie vorba intre noi, tot am cautat o portita de scapare, nu am ales sa caut motive pentru iubire, am ales o varianta usoara agreata de majoritate. Asadar, m-am ridicat in picioare si am incercat sa fiu cat pot de sincera, ma gandeam ca daca imi eliberez emotiile voi putea scoate si ceva "destept" de prin gandurile mele. 

M-am ridicat in picioare. Ma uitam la masa la care eram manifestandu-mi emotiile. Stiam ca trebuie sa ma intorc cumva cu fata la ceilalti, nu puteam sa ii tratez mereu numai cu partea mea stanga. Incercam o introducere. M-am intors catre ei si cu o privire fugitiva, rusinoasa, neastamparata de emotii am exclamat "Woooowww, sunteti multi!!!", apoi am ras! Au ras si ei si m-am bucurat. Stiam ca pentru a vorbi cursiv trebuie sa fixez pe cineva cu privirea, nu trebuie sa ma uit in tavan si nici sa imi dau ochii peste cap. La teorie sunt buna, o teorie pe care habar nu am de unde am capatat-o, poate nici nu e corecta, dar in continuare cred ca asa e bine sa procedez. Emotiile inca erau mari! Trebuia sa vorbesc atat in romana cat si in engleza, macar esentialul. Dupa intoroducerea in romana, l-am privit in ochi si am inceput "Well, well, well" (formula asta mi s-a implementat in vocabular din vina unui ghid turistic)
Am citit biletelul, l-am tradus si am raspuns "Cine poate vorbi despre iubire??? Noi suntem iubire!!!! "

Surprinzator raspunsul meu a fost aplaudat, nu stiu daca pe bune sau in deradere. Eu pot vorbi despre ceea ce simt, pot spune din ce motive imi place cineva/ceva, dar nu pot spune de ce iubesc pe cineva. Iubirea se intampla pur si simplu! Iubirea o simt! Odata cu trecerea timpului, iubirea devine mai puternica si atunci faptele o completeaza.

2 comentarii: